luni, 5 martie 2012

Surprize și surprize – România, Serbia și UE

Exigențele României privind drepturile comunității românilor / vlahilor din Timoc, reînnoite înaintea Consiliului European care urma să confere Serbiei statutul de țară candidată la calitatea de membru al UE, au creat o minicriză politică în Europa. Chiar dacă, în cele din urmă, impasul a fost depășit, el impune câteva observații care nu trebuie ignorate.

Incontestabil atitudinea Bucureștiului a produs o mare surpriză. Explicațiile suprizei sunt de natură generală și de natură specifică.

Cele dintâi își au originea în obișnuința generală cu o Românie care nu face nimic spre a-și impune punctele de vedere. O Românie mereu rațională, generoasă, flexibilă. O Românie veșnic abordabilă și deschisă spre compromisuri. Atât de deschisă încât ajunge până la compromiterea propriilor priorități. De la o asemenea Românie nimeni nu se aștepta să anunțe că are exigențe care, dacă nu vor fi satisfăcute, vor determina blocarea unei decizii europene îndelung pregătită și grijuliu negociată de protagoniștii UE.

Surprinși și ...furioși, reprezentanții Comisiei Europene au reproșat diplomației românești că nu a avertizat în legătură cu existența problemei astfel încât aceasta să poată fi rezolvată înainte de a izbucni criza. Așa este! Suprareacția europeană față de poziția României se poate explica și prin această surpriză. Nu am știut să o evităm pregătind terenul din timp. Ne putem întreba, însă, dacă UE în ansamblul ei, asurzită de tăcerea cronică a României, mai are capacitatea de a auzi solicitările românilor.

Motivul specific al surprizei europene ține, însă, de faptul că nimeni nu se aștepta ca România să devină intransigentă tocmai în legătură cu Serbia. Aceasta mai ales în momentul cu uriașă încărcătură simbolică în care dobândirea statutului de candidat reprezenta revenirea ei în familia europeană și recunoașterea progreselor democratice făcute cu mari sacrificii de orgoliu național.

În ultimii aproape două zeci de ani de traversare a deșertului Serbia a avut mereu alături România. Chiar și atunci când, din loialitate față de valorile democratice și de aliații euro-atlantici, liderii politici români au declarat că intervenția militară NATO în Balcanii de Vest este „legitimă și necesară”, Serbia a fost încă în măsură să își pună la adăpost flota civilă aeriană la Timișoara. După căderea regimului Milosevic oamenii politici români au fost printre primii care s-au deplasat la Belgrad spre a da un semnal că Serbia este din nou frecventabilă și trebuie tratată cu respect de comunitatea internațională. Ulterior, România a refuzat cu încăpățânare recunoașterea secesiunii kosovare riscând izolarea în UE și NATO. În fine, tot România a militat consecvent pentru ca Serbiei să îi fie validate perspectivele europene, să îi fie respectat dreptul la integrare europeană și să îi fie acordat statutul de candidat oficial la aderare. O asemenea politică venea în mod evident din convingere iar nu oportunism. Iată de ce vetoul românesc de ultim moment apărea ca o mișcare irațională aptă a răpi României roadele unei acțiuni politico-diplomatice coerente cu caracter strategic. Oricât de importanți vor fi fost românii timoceni, blocarea deciziei UE în favoarea Serbiei ar fi constituit o înfrângere strategică pentru România.

Rezultă că Bucureștiul a ales greșit momentul și motivul flexării mușchilor. Statutul de candidat oferea Serbiei un premiu simbolic iar actualei ei guvernări pro-europene (deci, favorabilă României) un atu suplimentar în importantele alegeri care urmează să aibă loc în curând. Succesul european al Președintelui Tadic este de natură a stopa accesul la guvernare al naționaliștilor sârbi. (Aceasta era o altă miză strategică a deciziei UE.) În rest, pe parcursul negocierilor de aderare, România ar fi avut nenumărate ocazii de a ridica și rezolva problema timocenilor. Protocolul româno-sârb privind chestiunea timoceană – un document care nu rezolvă problema drepturilor dar organizează procesul care ar urma să ducă la acordarea lor – a reprezentat o soluție de ultim moment aptă a evita un dezastru strategic. Ea a permis fiecăruia să își salveze imaginea.

S-a speculat că România a încercat să creeze un blocaj în legătură cu Serbia spre a impune deblocarea intrării sale în spațiul Schengen. Este fals! Soarta Serbiei nu conta câtuși de puțin în ochii celor care se opuneau abuziv intrării României în spațiul Schengen. Mai mult, pentru cercurile eurosceptice, național-populiste și xenofobe vest-europene, extinderea UE prin integrarea Balcanilor de Vest (a Serbiei, în special) este tot atât de nedorită cât și extinderea spațiului Schengen prin includerea României și Bulgariei. În consecință, posibilul qui pro quo imaginat de români ar fi putut duce la ratarea ambelor ținte – statutul de candidat UE pentru Serbia și cel de membru Schengen pentru România. State precum Olanda (căci despre aceasta este vorba în primul rând), menținând opoziția față de București, ar fi putut scăpa de candidatura sârbă cu mâna României.

Mai degrabă a fost vorba despre un raționament de politică internă (în care chestiunea Schengen a jucat, cel mult, rol de fundal). Într-un an electoral, când tot ceea ce ține de identitatea și demnitatea națională devine subiect de maximă sensibilitate, drepturile „românilor” timoceni căpătau potențialul unei dispute cu capacitatea de a dirija voturi spre una sau alta dintre taberele în concurs. Opoziția însăși a cerut fermitate în apărarea timocenilor. (Este adevărat că la Bruxelles, discursul reprezentanților Opoziției a fost diferit căci ce este patriotic la București nu este politic corect în UE.) Cu perspectiva insuccesului pe tema Schengen și prins între „patriotismului alegătorilor” și oportunismul opoziției, Guvernul român nu s-a gândit să obțină intrarea în Schengen la schimb cu statutul de candidat al Serbiei, ci drepturi pentru „românii” timoceni în locul intrării în Schengen.  

Dacă fermitatea intempestivă a României a surprins, de (justiticate) surprize a avut parte și România. Căci surprinzatoare (cel puțin pentru unii) a fost duritatea criticilor formulate de toată lumea la adresa României, consecutiv atitudinii sale în chestiunea sârbă. Două sunt explicațiile principale ale acestui adevărat criticism: una conjuncturală și alta structurală.

Explicația conjuncturală stă în încercarea adversarilor Serbiei de a folosi cererile României în chestiunea minorităților spre a desprinde Serbia de România. Ulterior, lipsită de un aliat ca Romania, Serbia va fi mai ușor de supus. Toți cei care (state sau politicieni) de-a lungul anilor s-au opus deschiderilor europene către Serbia, care au lucrat pentru izolarea și pedepsirea Serbiei, care au descris Serbia ca pe unul din relele supreme ale timpului, dintr-o dată s-au întors către România, cea care cu riscuri și costuri semnificative se opusese consecvent unor asemenea atitudini, acuzând-o pentru subminarea perspectivelor europene ale Serbiei. Cine să creadă că o asemenea convertire este sinceră?!

Acest lucru trebuie înțeles la Belgrad, acolo unde lipsa de flexibilitate și realism în recunoașterea aspirațiilor culturale ale vlahilor timoceni a fost în egală măsură responsabilă pentru impas, întrucât a împins România într-o poziție strategic ilogică. Serbia era cea dintâi care avea interesul să ajungă rapid la o înțelegere cu România așa încât în momentul primirii statutului de candidat aceasta (eliberată de propriile presiuni interne pe tema timoceană) sa apară pentru opinia publică sârbă ca susținător absolut iar alianța strategică româno-sârbă să poată fi menținută. Mai ales pe fondul problemelor interne ale celuilalt mare aliat regional al Serbiei, Grecia, angajamentul Bucureștiului alături de Belgrad rămâne esențial pentru viitorul națiunii sârbe în UE. 

Alianța româno-sârbă este importantă și pentru Romania. Înveninarea relațiilor cu vecinul sârb slabește România tulburând echilibrul geo-strategic în Europa de Sud-Est. Proclamarea eligibilității Serbiei ca membru al UE este un moment psihologic major marcând trecerea simbolică a sârbilor din tabăra cvasi dușmanilor Occidentului în tabăra cvasi aliaților Occidentului. În acest moment România trebuie să fie alături de Serbia. (Cu atât mai mult cu cât a nu fi alături de Serbia acum echivalează cu a nu fi nici alături de Occident.) În plus, România trebuie să facă limpede că susținerea Serbiei nu este legată de nici un qui pro quo, nu urmărește nici o compensație și nu așteaptă nici un comision. (Dorința Împăratului Napoleon al III-lea de a păstra Nisa și Savoia pentru Franța pe când sprijinea activ și efectiv unificarea Italiei, nu le-a fost iertată de italieni „binefăcătorilor” lor francezi nici până azi.)    

Explicația structurală a surprinzătoarei iritări a UE stă în complexele de superioritate față de România care sunt latente în toate sufletele și care așteaptă cel mai mic pretext spre a se exprima cu virulență. Acum pretextul a fost Serbia. Satisfacția cu care voci din toate familiile politice și din toate zonele geografice au denunțat «manevrele», «șantajul» și «obstrucționismul» României, trebuie să ne dea de gândit. Aceste condamnări nu țin nici de oportunismul politic și nici de vreo subită simpatie pentru cauza sârbă, ci de sindromul românosceptismului.

Din această istorie fiecare are câte ceva de învățat. Diplomația română, că demersurile sale trebuie încadrate mai bine în perspectiva strategică și pregătite cu mai mare temeinicie. Diplomația sârbă, că remarcabilei sale capacități de rezistență și admirabilului său simț al demnității naționale trebuie să îi adauge și un gram de flexibilitate și pragmatism.

Satisfacția cu care românii au salutat „succesul diplomatic” al Bucureștiului în chestiunea timoceană (uitând, parcă, de insuccesul în chestiunea Schengenului) se cere corect înțeleasă. Pentru români victoria a fost repurtată nu împotriva Belgradului ci împotriva aroganței Bruxellesului. Sârbii rămân frații noștri în timp ce Europa directoratului occidental care ne cere să ne umilim „autocritic” în fiecare zi ne pare (pe drept sau pe nedrept) tot mai departe, mai străină și mai ostilă. Concluzia este că românii vor o Europă federală iar nu o Românie subsidiară. După ani de smerenie impusă (și autoimpusă) ei tânjesc după măreție. Politica autoflagelării nu va mai aduce recompense electorale.

În fine, UE ar face bine să rețină că unei Românii permanent tratate incorect nu i se poate cere la infinit să fie generoasă, rațională și flexibilă. România a arătat acum că poate fi și dificilă în relațiile cu partenerii europeni. Românii au verificat (așa cum mai înainte au făcut-o polonezii) faptul că fiind dificili, chiar dacă nu sunt mai iubiți devin mai respectați. Au văzut și le-a plăcut. Ei vor fi înțeles, poate, că viitorul României europene stă în primul rând nu în simpatiile ocazionale pe care le câștigăm cu titlu individual la Bruxelles ci în solidaritatea națională pe care o construim acasă și prin care ne jucăm șansa în lume. Este posibil, deci, ca din chinurile crizei sârbe să se fi născut o altă Românie. Să fie într-un ceas bun!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu