Doamna Kovesi a calculat că „un român din patru este implicat într-un dosar penal”. Evident că îi avea în vedere pe acuzați. Un analist observa că, dacă am socoti că o familie are în medie patru membri am ajunge la concluzia că în medie fiecare familie are un membru cercetat de parchet.
Într-un dosar penal sunt implicate, însă, și alte persoane în afara celor bănuite ca infractori. Dintre aceștia un statut special îl au martorii. Dacă pentru a se lămuri situația fiecărui suspect s-ar recurge la o medie de trei martori (ceea ce este rezonabil) am ajunge la concluzia uluitoare că întreaga populație a României este convocată la parchet cu un alt titlu decât cel de avocat sau expert. Orice s-ar spune, pentru aceștia contactul cu anchetatorii este traumatizant. Mai ales atunci când este posibil (iar asta este o practică deja consacrată) ca pe parcursul anchetei martorul să se transforme în inculpat.
Tot doamna Kovesi a adăugat că sunt cazuri în care unui procuror i se repartizează anual 1500 de dosare. Aceasta ar însemna șapte dosare de soluționat pe zi, în măsura în care s-ar lucra 365 de zile pe an fără pauză. Ceea ce este exclus. Chiar dacă nu toate dosarele sunt complicate, cifra rămâne astronomică ca nivel de încărcare a unei singure persoane.
Procurorul nu este încărcat, însă, doar cu un mare volum de muncă ci și cu un mare volum de răspundere. Nu este ușor să decizi asupra trimiterii unor oameni în fața instanțelor judecătorești cu perspectiva privării lor de libertate sau/și de alte drepturi. În joc este nu doar responsabilitatea profesională și umană față de cei acuzați dar și cea pentru securitatea echilibrului social; căci orice cetățean luat de la locul său firesc de viață spre a fi mai întâi cercetat iar apoi, eventual, condamnat la ani de închisoare, lipsește comunitatea în ansamblu de aportul său creator. Când milioane de oameni cunosc asemenea experiență trauma lor devine o traumă socială și nevroza care îi cuprinde devine nevroză națională.
Chiar dacă unele dintre dosarele la care făcea referire doamna Kovesi nu se finalizează cu rechizitoriu, foarte multe merg la instanța de judecată. Judecătorii au, așadar, o încărcare comparabilă. Stresul lor este accentuat de caracterul superior al răspunderii. Dacă procurorii numai propun, judecătorii decid. Eroarea judiciară, indiferent în ce sens, este a lor.
În același timp, un număr comparabil de cetățeni traversează experiența stresantă a sălilor de tribunal. Trecerea prin aceste săli are un impact la fel de mare asupra psihicului ca și trecerea prin secțiile de terapie intensivă ale spitalelor.
Supraîncărcarea procurorilor și judecătorilor afectează calitatea justiției și nivelul corupției. Pe de o parte, sub presiunea unui asemenea volum de sarcini greșelile sunt inevitabile. Or, în justiție, la fel ca și în medicină, când vorbim despre greșeli vorbim de viața oamenilor și liniștea societății. Nu este de mirare că în percepția publică relația cu justiția a devenit un joc la ruleta rusească. Pe de altă parte, când masa celor cercetați este atât de mare iar numărul cazurilor inevitabil neelucidate ajunge la cote semnificative (doamna Kovesi preciza că în 2011 un număr de 1,1 milioane de dosare nu au putut fi soluționate) tentația de a ocoli justiția prin mecanismul dării și luării de mită este mare. Nu este de mirare, deci, că numărul acuzelor de corupție aduse magistraților este în urcare. Astfel justiția română ajunge să nu mai poată îndeplini criteriile eficienței oricărui sistem judiciar: predictibilitatea și credibilitatea. Acestea provin din convingerea generală că nici o faptă ilegală nu rămâne nesancționată și nici un nevinovat nu este pedepsit. Lipsa lor încurajează creșterea infracționalității, sporind totodată teama oamenilor cinstiți că orice li se poate întâmpla. Este adevărat că în haosul astfel creat nici un potențial infractor nu mai poate miza pe impunitate dar acest haos este și raiul în care marii infractori își pot face pierdută urma iar nedreptățile înfloresc!
Să mai adăugăm că nu toate infracțiunile efectiv săvârșite sunt descoperite. Astfel, nivelul real al infracționalității este sensibil mai mare decât numărul dosarelor penale. De aici aparența că românii ar fi un popor de infractori dintre care unii prinși iar alții neprinși încă.
Cum se mai poate comporta normal în viața cotidiană un popor trăind în masă trauma subsecventă contactului cu ancheta și judecata penală? Cum poate un asemenea popor să producă bunurile materiale și spirituale de care are nevoie la nivelul maxim al capacităților sale obiective? Cum poate el să își păstreze demnitatea în raporturile cu alte popoare? Răspunsul este evident: nu poate!
O explicație a numărului mare de persoane supuse cercetării penale ar putea fi aceea că procurorii interpretează extensiv legea și văd în orice faptă o infracțiune și în orice om un infractor. Chiar dacă ar fi și așa, doar mentalitatea sau, eventual, abuzurile magistraților nu pot justifica cifrele menționate. Prima cauză nu poate fi decât devastatoarea viziune represivă care a inspirat adoptarea legislației penale românești. Dacă în medie fiecare român este implicat de o manieră traumatizantă în proceduri judiciare penale este în primul rând pentru că legea penală face din orice faptă o infracțiune. Faptele care nu sunt definite explicit ca infracțiuni pot fi trecute în categoria acestora pe calea interpretărilor la care ambiguitatea unor texte ori acceptarea analogiei ca metodă de criminalizare invită. Aceasta în ciuda faptului că în dreptul penal textele trebuie să fie de strictă interpretare.
Ordinea de drept a unei societăți poate fi comparată cu organizarea spațiului unui parc prin trasarea aleilor. Aleile indică traseele pe care oamenii se pot plimba în voie, tot așa cum legile stabilesc faptele care sunt îngăduite și cele care sunt interzise. De-a curmezișul peluzelor din parcuri vedem, însă, adeseori, cărări bătătorite de pașii unui număr mare de trecători. Atari cărări nu ar fi apărut dacă traseul lor nu ar fi fost cel cu adevărat util trecătorilor. În această utilitate rezidă legitimitatea cărării iar grădinarul înțelept schimbă traseul aleilor în consecință. Tot astfel, când prea mulți oameni încalcă o anumită lege, nu oamenii sunt răi ci legea este rea. Prin urmare nu oamenii trebuie schimbați ci legea.
Pe când eram student la drept, dorind să ridiculizez hiperideologizarea criminologiei, care insista să prezinte fenomenul infracțional ca rezultat al luptei de clasă, am profitat de dezbaterile de la un seminar spre a formula (evident sarcastic) teza „superiorității infracțiunii în comunism”. Întrebat de profesorul perplex ce înțeleg prin aceasta, am precizat că în timp ce în capitalism infracțiunea este contestarea ordinii impuse exploataților de către exploatatori, în comunism avem de a face cu „infracțiunea întregului popor” (sic!). Nu îmi imaginam atunci că la o asemenea aberație se va ajunge în România post-comunistă.
O vorbă din popor spune că „este de ajuns o bâtă la un car de oale!”. Parafrazându-o, s-ar putea susține că a fost de ajuns ca un fost procuror comunist dominat de dogma reprimării să fie propulsat, pe un fond populist, în funcția de ministru al justiției (este vorba despre doamna Monica Macovei) pentru ca relația dintre represiune și infracțiune să fie inversată: nu represiunea urmează infracțiunii spre a o combate și a împuțina infractorii ci logica represiunii, ridicată la rang de principiu al ordinii sociale și de obiectiv suprem al legii, cere transformarea oricărui act uman, oricât de firesc și de inocent, în infracțiune, aducând astfel la statutul de infractor un popor întreg.
Autoritarismul unei conduceri politice care nu crede decât în ordinea poliției și penitenciarelor; populismul aceleiași conduceri politice care vrea ca prin sacrificarea cât mai multor țapi ispășitori să calmeze tensiunile sociale abătând atenția masei de la adevăratele cauze ale nefericirii ei; năduful unei populații dezbinate și nevrozate care speră zadarnic că prin înăsprirea pedepselor aplicate oricui i se va face dreptate; presiunile birocraților europeni care au aplicat mecanismul de verificare și cooperare în justiție în mod utopic, aberant și iresponsabil reclamând performanțe măsurabile doar cantitativ – toate au determinat extinderea nemăsurată a criminalizării la fapte aflate dincolo de suportabilitatea psihologică și culturală a cetățeanului, precum și sporirea excesivă a pedepselor uitând că ceea ce descurajează infracțiunea nu este mărimea pedepsei ci inevitabilitatea și promptitudinea aplicării ei. Prin efectul unei atari abordări comportamentul infracțional (astfel cum a fost definit de lege în disprețul bunului simț, tradițiilor culturale și nevoii de coeziune socială) a devenit regula iar frica a ajuns unica metodă de prevenire a infracțiunii.
Orbirea politicianistă, incultura politică și lașitatea populistă nu au permis încă recunoașterea acestui fenomen care subminează, iată, unitatea, eficiența, sănătatea socială, liniștea și demnitatea națiunii române. Raportul doamnei Kovesi a pus în lumină crudul adevăr. El probează eșecul politicii penale a unui regim politic ghidat de mentalități autoritar-populiste. În lumina sa se impune nu doar amendarea urgentă a legislației (prin dezincriminare, depenalizare, contextualizare și clarificare a definițiilor, după caz) ci mai ales schimbarea cu curaj a mentalității represive care domină astăzi clasa politică și, pe cale de consecință, justiția românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu