duminică, 11 martie 2012

Putin după Putin

Vladimir Putin a câștigat un nou mandat prezidențial în fruntea Federației Ruse. Astfel el succede succesorului său. Adică își succede sieși. Teoretic aceasta înseamnă continuitate, predictibilitate și legitimitate. Așa va fi oare?

Alegerile prezidențiale au fost precedate de proteste, de contestări și de avertismente cu privire la fraudarea alegerilor. Tabăra putinistă a luat măsuri excepționale spre a-și asigura victoria. Democrațiile euro-atlantice au exprimat teama că scrutinul nu va fi liber și corect. Moscova oficială a socotit asemenea declarații ca amestec în procesul electoral din Rusia și a ajuns până la a denunța un complot având ca scop asasinarea candidatului favorit. Alegații grave care vor umbri relațiile internaționale.

Dacă Vladimir Putin ar fi câștigat alegerile în al doilea tur legitimitatea sa ar fi fost mai solidă întrucât bănuielile de fraudă ar fi fost mai greu de susținut. S-a preferat legitimarea prin caracterul ecrasant al victoriei. Un scor de peste 60% în favoarea câștigătorului este dificil de contestat.

Cu toate acestea, observatorii internaționali au declarat că alegerile au fost viciate. Nu, însă, în procesul votului ci de maniera părtinitoare în care s-a desfășurat campania electorală. Statele UE și SUA au luat act de rezultat și au lăsat să se înțeleagă că, deși nu îl contestă, nu apreciază maniera în care a fost obținut, cerând autorităților ruse să cerceteze cu exigență și imparțialitate sesizările referitoare la fraude.

Dincolo de toate aceste controverse și de acest zgomot se conturează o serie de probleme reale foarte preocupante.

Cine furat de retorică se grăbește să vorbească despre Rusia ca despre o cvasi dictatură, uită sau nu a știut niciodată cum a funcționat URSS. Într-adevăr, Rusia nu este o democrație de același fel cu democrația engleză, franceză, germană sau chiar română. Nu este în nici un caz o „democrație absolută”. Nu este nici chiar democrația clădită de Boris Elțin în perioada postcomunistă a acumulării primitive de capital. Asta nu înseamnă, totuși, dictatură.

Fără îndoială că Președintele Elțin a asigurat libertăți civile și economice extinse. Presa și organizațiile neguvernamentale s-au exprimat neîngrădit. Privatizarea economiei sovietice a avansat în marș forțat. În acest context, în principiu pozitiv, puterea economică a Rusiei a încăput pe mâna unor potentați. Aceștia s-au constituit în grupuri oligarhice care s-au substituit statului în relația cu cetățeanul și au manipulat societatea de o manieră care să permită transformarea bunului public în bun privat. Manipularea a utilizat inclusiv dezinformarea prin mass-media și a implicat numeroase ong-uri în acțiuni diversioniste conducând la slăbirea coeziunii sociale. Cei care regretă perioada Elțin ar trebui să își amintească faptul că, la apogeul său, singurele instituții care mai funcționau la nivel național erau poșta și căile ferate. Iată de ce, derutați și umiliți, rușii au ajuns să prefere ordinea libertății și certitudinea legitimității. Pe acest val a venit la putere Președintele Putin și așa se explică de ce a dobândit o uriașă popularitate.  

Potrivit expresiei lui Vladimir Putin însuși, Rusia este „o democrație controlată” sau o „democrație suverană”. Adică o democrație cu libertatea de expresie limitată de rațiunea de stat, astfel cum aceasta este definită de către deținătorul puterii politice rezultat din alegeri libere (nu neapărat și corecte).

Dacă acest tip de democrație nu le place (și asta pe bună dreptate), puterile occidentale ar trebui să se întrebe, totuși, care este partea lor de vină. Ele au crezut (atunci când nu au sprijinit procesul în mod direct) că o liberalizare haotică și ingurgitată de ruși fără a fi asimilată, va scoate Rusia din concursul super actorilor globali. Perspectiva debarasării de un rival incomod a fost atrăgătoare. Pentru ca ea să se împlinească s-a lucrat prin capitalul străin, prin structurile societății civile, prin crima organizată transfrontalieră. Toate acestea au diminuat securitatea Rusiei care a devenit o putere decadentă. Or, insecuritatea politică duce la limitarea libertăților civile după cum umilirea duce la iraționalitate.

Ar fi fost, desigur, mai înțelept ca Rusiei post-sovietice să i se asigure un rol clar în sistemul global de securitate și în ordinea bipolară, să i se respecte dreptul de a-și urma propria cale spre democrație și să i se ofere un fel de Plan Marshall care să îi asigure reconsolidarea după epuizarea suferită în Războiul Rece. Nu a fost așa și, iată, ursul rănit este azi mai problematic decât ar fi fost el sătul și sănătos.  

Dacă Rusia a fost slăbită ea nu a fost anihilată. (Ținând seama de caracteristicile ei ar fi fost, de altfel, imposibil.) În atari circumstanțe, venind la putere, Vladimir Putin și-a propus refacerea puterii Rusiei. În acest scop a folosit atuurile de care dispunea: resursele energetice și dependența de ele a UE; resursele geo-strategice și nevoia actorilor euro-atlantici de a recurge la ele spre a rezolva problemele de securitate ale lumii; veto-ul în Consiliul de Securitate al ONU; arsenalul nuclear. Prețul petrolului, controlul progresiv (nu progresist) asupra societății civile și „pactul” impus oligarhilor i-au permis stabilizarea statului și readucerea lui în clubul operatorilor globali. Vor funcționa aceste soluții și de acum înainte, când Putin își succede oficial la cârma federației dar și când în interior libertățile restrânse (nu ucise) își afirmă puterea de atracție, în timp ce în afară omenirea se clatină sub efectul cutremurului produs de criza economico-financiară și cea a democrației și moralei?

Primul ministru Putin nu a reușit să scape Rusia de statutul de putere petrodependentă. Aceasta va juca acum împotriva Președintelui Putin legând soarta mandatului său de fluctuațiile prețurilor pe piața energiei. Pe de altă parte, exporturile produselor manufacturate rusești vor fi lovite de recesiunea economică care îi afectează principalul cumpărător, UE. Aceasta îi va frâna creșterea economică și va genera tensiuni sociale; tensiuni care se vor asocia cu cele politice deja ajunse la cota de avarie. Împreună vor circumscrie un mediu de afaceri tot mai neprietenos (inclusiv sub presiunea autorității politicului în economie) care va fi, în consecință, incapabil să atragă investiții de capital străin. Tuturor li se adaugă problemele demografice ale Rusiei – o populație în dramatică scădere, îmbătrânită, conservatoare și risipită pe un teritoriu imens.

Dacă prețurile la materiile prime (în special petrol și gaz) pe piața mondială vor scădea, recesiunea în spațiul euro-atlantic (în special în UE) se va menține iar structura demografică negativă a societății ruse nu își va modifica rapid tendințele – toate ipoteze foarte probabile – Rusia va fi obligată fie la reformarea drastică a regimului politic creat de Vladimir Putin însuși fie la traversarea unei neo-stagnări care va conduce la implozia sistemului.           

Întrebarea este cine va putea opera „schimbarea” necesară? „Tragedia” lui Vladimir Putin (sub aspectul credibilității și legitimității) este că a câștigat alegerile din primul tur; tragedia Rusiei (sub aspectul perspectivei reformelor) este că nimeni altul decât Vladimir Putin – eroul resuscitării Rusiei ca jucător geo-strategic cu relevanță globală și creatorul actualului regim politic rus – nu avea cum câștiga alegerile. Opoziția rusă post-sovietică a ratat întâlnirea cu istoria. Nu era nevoie de oprimarea ei pre-electorală spre a fi învinsă în concursul electoral. Societatea civilă rusă, cu mult mai activă și mai lucidă, nu vede în actuala opoziție (care se luptă cu Putin iar nu cu sistemul putinist) o alternativă reală și viabilă dar nici nu a reușit să degaje elita politică deopotrivă vizionară și pragmatică reclamată de realități.            

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că ori de câte ori a dorit să se modernizeze, Rusia a fost nevoită să oprească locomotiva reformei și să o pună în marșarier spre a recupera vagoanele conservatoare pierdute mult în urmă, în imensitatea Rusiei profunde. (Imensitate care i-a salvat independența și puterea dar i-a anihilat capacitatea de schimbare și de adaptare la evoluțiile globale.) În Rusia reformele au venit totdeauna de sus. Statul a avut nevoie de putere spre a dinamiza societatea. Cu cât reușea mai puțin (inerția socială fiind mare) cu atât adinamismul social cerea creșterea puterii dominatoare a statului. Astfel s-a ridicat presiunea în cazanul libertăților ducându-l până în pragul exploziei. Atunci când statul a dorit să acorde societății libertatea de a se autodinamiza, izbucnirea anarhismului în care s-a convertit imediat aceasta (libertatea societăților conservatoare este anarhia) l-a speriat și l-a determinat să închidă din nou supapele. Lucrurile se petrec aidoma în Rusia post-sovietică amețind lumea printr-o alternață infernală de pași înainte și înapoi (de regulă unul înainte și doi înapoi) care fac imposibilă auto-reformarea ordonată și durabilă a sistemului. Iată mecanismul imploziei!

Pe termen scurt, stabilitatea Rusiei depinde de menținerea prețului petrolului la nivele care să îi permită plata datoriei publice și de existența crizelor regionale care să facă intervenția sa necesară pentru succesul strategiilor preconizate de protagoniștii euro-atlantici. Numele care sintetizează ambele condiții este Iran. Alte nume pot fi Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Peninsula Coreană și chiar Turcia. Rusia va fi interesată ca sancțiunile împotriva Iranului să mențină ridicat prețul petrolului sau ca tendințele neo-otomane ale Turciei să complice relațiile israelo-arabe astfel încât atitudinea Kremlinului față de Siria sau, iarăși, Iran să fie esențială în definirea și menținerea echilibrului regional. Altminteri, locul continuității și al certitudinii, dorite de Vladimir Putin în scopul reconsolidării puterii globale a Rusiei, va fi luat de disoluția structurilor de putere internă, fragmentarea socială și colapsul statului.

Un asemenea curs este periculos, însă, și pentru stabilitatea și securitatea UE. Cutremurele în ocean produc valuri gigantice care calamitează viața uscatului limitrof. De aceea UE este tot atât de interesată în transformarea progresistă a Rusiei cât și Rusia însăși. În atare scop ea dispune de instrumentul Parteneriatului pentru Modernizare. Din nefericire, eficacitatea acestuia este subminată de dogmatismul ideologic, complexul de superioritate, narcisismul, dezbinarea internă, egoismele naționale, deficitul de viziune și lipsa de voință politică ale UE.

Mai mult ca niciodată implozia politică a Rusiei amenință echilibrul Europei. Mai mult ca niciodată apare limpede că Europa are nevoie de o Rusie stabilă, puternică și democrată. Spre aceasta se poate merge nu dându-i lecții de democrație sau de reformă lui Vladimir Putin și nici încercând decuplarea sancționatorie, respectiv izolarea Rusiei sau izolarea de Rusia. Construcția interoperabilității cu Rusia, integrarea efectivă a Rusiei, circumscrisă de respect reciproc,  în ordinea europeană și euro-atlantică, precum și cooperarea structurată întru asigurarea dezvoltării economice sănătoase și durabile a Rusiei, devin priorități urgente ale relației strategice euro-ruse.  

Fi-va oare UE la înălțimea unei atari mize? Aceasta presupune adâncirea și accelerarea propriei sale reforme. Or, perspectivele reformării UE, ca și acelea ale reformării Rusiei exclusiv din interior, sunt, în cel mai bun caz, modeste.

Așadar, Putin după Putin... Un lider tot mai inconturnabil și tot mai singur!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu