Scrisoare catre domnul Barosso

Domnule Preşedinte,

Pe parcursul acestei veri, Comisia Europeană a găsit de cuviinţa să se implice în evoluţiile politice privind suspendarea Preşedintelui României. Intervenţia respectivă s-a bazat pe presupunerea că România este scena unei lovituri de stat şi că în România statul de drept şi independenţa justiţiei sunt în pericol.

Consecinţele acelei intervenţii,  astăzi vizibile, sunt dezastruoase. Votul a 7,5 milioane de cetăţeni (reprezentând 87,7% din votanţii efectivi şi aproximativ 40% din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot) a rămas fără vreo consecinţă politică. În timp ce sistemul democratic din întreaga lume se află în criză şi se confruntă cu atacul global al forţelor autoritar-populiste, aceasta a constituit o oportunitate ratată de a reabilita încrederea românilor în democraţie. Mai mult, ea a generat o confruntare politică fără sfârşit, având efecte destabilizatoare, între Preşedintele Republicii, pe de o parte, şi Parlament şi Guvern, pe de altă parte.

Pe acest fundal, modul în care Comisia a manevrat de-a lungul timpului aşa numitul mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) – culminând cu o stranie implicare a justiţiei în dejucarea „loviturii de stat” (după cum a afirmat explicit Comisarul Reding) – a generat o stare de teroare la nivel naţional, atât în timpul cât şi după desfăşurarea procedurii de suspendare, ca urmare a abuzurilor săvârșite de procurori împotriva oponenţilor politici ai Preşedintelui. Asemenea proceduri de urmărire penală partizane, urmate de „execuţii” în mass-media, au fost făcute posibile de către un sistem de justiţie care, sub influenţa şi protecţia Comisiei Europene, a devenit „para-legal” (acuzaţiile şi condamnările nu se mai bazează pe prevederile legale, ci pe concepţiile procurorilor privind modul în care ar trebui organizată societatea), „para-judiciar” (condamnările nu sunt pronunţate de către judecători / tribunale, ci de către procurori, presă şi diverse ONG-uri) şi „para-instituţional” (nu instituţiile statului sunt cele care administrează justiţia, ci grupurile de interese şi de putere care sunt fie intra-instituţionale fie trans-instituţionale). 

În consecinţă, echilibrul inter-instituţional a fost distrus. În România, sistemul de control inter-instituțional şi echilibru nu mai funcţionează. Puterile statului (legislativă, executivă şi judiciară) nu se mai limitează una pe cealaltă, ci acţionează pur şi simplu în mod separat, ignorându-se între ele. În lupta sa împotriva „politicienilor” – la care Preşedintele face referire prin sintagma generală de „puşcăriabili”, adică infractori în așteptarea întemniţării – justiţia din România a creat singurii prizonieri politici care mai există în statele membre ale UE. (O decizie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a evidențiat faptul că fostul Prim Ministru al României, Dl. Adrian Năstase, a fost condamnat la închisoare „fără nici o dovadă directă” ci doar „în baza unor raţionamente de natură politico-legală” (sic!), cu scopul de a „da un exemplu cetăţenilor” şi de a-i „face conştienţi de pericolele de a avea relaţii prea strânse cu politicienii”.)

La rândul lor, confruntaţi cu condamnările justiţiei politice, dar şi cu deciziile politice împotriva bunului simţ, prin care legile sunt anulate pe motiv de neconstituţionalitate, Parlamentul nu mai ia în considerare deciziile cu caracter judiciar. În consecință, Guvernul este prizonier între legislativ, justiţie şi presiunile Comisiei Europene, fapt ce îi blochează politicile, în general, şi reformele în domeniul justiției, în special. Aceste lucruri nu fac decât să intensifice controversele politice şi confuzia socială, alimentând cinismul cetăţenilor.

Având toate acestea în minte, am încercat să aflu argumentele de fapt, raţiunile politice şi temeiurile legale pe baza cărora Comisia Europeană a evaluat situaţia din România şi a decis să urmeze o anumită politică în ceea ce o privește pe aceasta. În consecință, am trimis personal un număr de 9 întrebări parlamentare scrise Comisiei Europene, privind conduita sa în timpul evenimentelor desfăşurate în România în lunile iulie-august ale acestui an şi, pe un plan mai general, privind implementarea MCV. O asemenea procedură parlamentară nu este doar necesară pentru a explica cetăţenilor poziţia Comisiei Europene ci şi pentru a ajuta însăşi Comisia să înţeleagă neajunsurile iniţiativelor sale şi greşelile sale, atât în ce priveşte evaluarea cât şi în privinţa planificării politicilor.

Întrebările mele se refereau: în primul rând, la motivele politice şi baza legală utilizată de Comisia Europeană pentru a solicita în mod formal Preşedintelui interimar al României să nu îşi exercite atributele constituţionale; în al doilea rând, la faptele concrete (în ce a constat violenţa şi cine au fost făptaşii) care au determinat Comisia Europeană să califice evenimentele din România drept un „puci parlamentar” (puci însemnând o încercare violentă şi ilegală de a răsturna conducerea legitimă a unei țări); în al treilea rând, la sursele informaţiilor şi expertiza folosită pentru a evalua situaţia politică şi situaţia justiţiei din România (nume, profesie şi afiliere instituţională ale contributorilor, în special cei desemnaţi a fi „interlocutori cheie”);  în al patrulea rând, la ceea ce au făcut instituţiile judecătoreşti, construite cu susţinerea MCV (DNA, ANI, CSM) şi la ceea ce li s-a cerut să facă pentru a opri „puciul”, după cum a afirmat Comisarul Reding, deşi violenţele ar fi trebuit oprite de alte instituţii având competenţe şi mijloace represive. (De fapt, declaraţiile privind rolul procuraturii în oprirea procedurii constituţionale de suspendare, definită abuziv drept „puci”, nu ar putea decât să confirme supoziţiile că valul de acţiuni ale procurorilor îndreptate împotriva unor personalităţi publice cunoscute ca fiind opozanţi ai Preşedintelui, au avut un caracter pur politic.) 

Comisia nu a răspuns, practic, la aceste întrebări. În schimb, mi-a trimis poziţia sa generală (pe care o cunoşteam deja, din moment ce a constituit punctul de plecare al întrebărilor mele) sau mi-a indicat răspunsuri care nu aveau nici o legătură cu ceea ce cerusem. Aceste răspunsuri nesatisfăcătoare – de fapt non-răspunsuri – arată lipsa de bună credinţă a Comisiei Europene în tratarea întrebărilor adresate de Membrii Parlamentului European.  

Toate răspunsurile primite de la Comisia Europeană – la fel ca şi raportul Comisiei, prezentat de Comisarul Reding Parlamentului la data de 12 septembrie 2012 – au fost incorecte, manipulatoare şi nefondate. Ele arată lipsa argumentelor factuale şi temeiurilor legale pentru acţiunile Comisiei şi, de asemenea, încercarea Comisiei de a îşi ascunde greşelile prin eludarea răspunsurilor concrete.

Atâta timp cât poziţia Comisiei Europene nu s-a bazat pe fapte sau pe tratate, concluzia este că ea a fost ilegală şi a dat expresie unei agende politice nelegitime. 

În asemenea condiţii, vă cer dumneavoastră, în calitate de Preşedinte al Comisiei Europene, să vă implicaţi personal şi direct în acest caz pentru a vă asigura că:

1.     obligaţia Comisiei de a răspunde într-o manieră clară, corectă şi concretă la întrebările deputaţilor este respectată în mod adecvat (în această privinţă, încă mai aştept răspunsuri satisfăcătoare la întrebările mele menţionate anterior);

2.     adevărul privind evoluţiile politice din România este restabilit, informând în mod corect toate părţile interesate asupra realităţilor şi eliminând denaturările care au fost lansate în ultimele luni;

3.     consecinţele dăunătoare produse în timpul verii sistemului democratic din România sunt remediate, între altele prin retragerea sau revizuirea, în funcţie de situaţie, a recomandărilor făcute în ultimul raport privind progresele României în domeniul MCV;

4.     procedurile necesare care să garanteze că nici o intervenţie nejustificată şi ilegală similară nu va mai avea loc în viitor, nici în România şi nici într-un alt stat membru al Uniunii Europene sunt adoptate şi aplicate.

În calitatea dumneavoastră de Preşedinte al Comisiei Europene purtaţi o uriaşă răspundere în asigurarea respectării în orice moment a obligaţiilor inter-instituţionale şi a tratatelor europene. După crearea unei asemenea dezordini în viaţa politică din România şi în special în domeniul justiţiei româneşti, printr-o politică nechibzuită şi ilegală, Comisia Europeană nu poate să repete la nesfârşit că poziţia sa rămâne neschimbată fără să ofere argumente de tip factual, juridic şi politic. Aceasta nu este doar o problemă de transparenţă, ci şi o problemă de responsabilitate. De aceea, aştept de la dumneavoastră să luaţi toate măsurile necesare în contextul circumstanţelor actuale şi să informaţi Parlamentul European în consecinţă. Sunt decis să folosesc toate instrumentele pe care le am la dispoziţie pentru a mă asigura că vă îndepliniţi în mod complet şi corect toate îndatoririle faţă de cetăţenii europeni şi reprezentanţii lor parlamentari (şi în primul rând faţă de cetăţenii şi parlamentarii români).

Scrisoare catre Presedintele Parlamentului European

Domnule Preşedinte,

Pe parcursul acestei veri, Comisia Europeană (în special preşedintele său, Dl. Jose-Manuel Barroso, şi Comisarul Viviane Reding) a găsit de cuviinţă să se implice în evoluţiile politice privind suspendarea Preşedintelui României. Intervenţia respectivă s-a bazat pe presupunerea că România este scena unei lovituri de stat şi că în România statul de drept şi independenţa justiţiei sunt în pericol.

                             

Consecinţele acelei intervenţii,  astăzi vizibile, sunt dezastruoase. Votul a 7,5 milioane de cetăţeni (reprezentând 87,7% din votanţii efectivi şi aproximativ 40% din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot) a rămas fără vreo consecinţă politică. În timp ce sistemul democratic din întreaga lume se află în criză şi se confruntă cu atacul global al forţelor autoritar-populiste, aceasta a constituit o oportunitate ratată de a reabilita încrederea românilor în democraţie. Mai mult, ea a generat o confruntare politică fără sfârşit, având efecte destabilizatoare, între Preşedintele Republicii, pe de o parte, şi Parlament şi Guvern, pe de altă parte.

Pe acest fundal, modul în care Comisia a manevrat de-a lungul timpului aşa numitul mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) – culminând cu o stranie implicare a justiţiei în dejucarea „loviturii de stat” (după cum a afirmat explicit Comisarul Reding) – a generat o stare de teroare la nivel naţional, atât în timpul cât şi după desfăşurarea procedurii de suspendare, ca urmare a abuzurilor săvârșite de procurori împotriva oponenţilor politici ai Preşedintelui. Asemenea proceduri de urmărire penală partizane, urmate de „execuţii” în mass-media, au fost făcute posibile de către un sistem de justiţie care, sub influenţa şi protecţia Comisiei Europene, a devenit „para-legal” (acuzaţiile şi condamnările nu se mai bazează pe prevederile legale, ci pe concepţiile procurorilor privind modul în care ar trebui organizată societatea), „para-judiciar” (condamnările nu sunt pronunţate de către judecători / tribunale, ci de către procurori, presă şi diverse ONG-uri) şi „para-instituţional” (nu instituţiile statului sunt cele care administrează justiţia, ci grupurile de interese şi de putere care sunt fie intra-instituţionale fie trans-instituţionale). 

În consecinţă, echilibrul inter-instituţional a fost distrus. În România, sistemul de control inter-instituțional şi echilibru nu mai funcţionează. Puterile statului (legislativă, executivă şi judiciară) nu se mai limitează una pe cealaltă, ci acţionează pur şi simplu în mod separat, ignorându-se între ele. În lupta sa împotriva „politicienilor” – la care Preşedintele face referire prin sintagma generală de „puşcăriabili”, adică infractori în așteptarea întemniţării – justiţia din România a creat singurii prizonieri politici care mai există în statele membre ale UE. (O decizie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a evidențiat faptul că fostul Prim Ministru al României, Dl. Adrian Năstase, a fost condamnat la închisoare „fără nici o dovadă directă” ci doar „în baza unor raţionamente de natură politico-legală” (sic!), cu scopul de a „da un exemplu cetăţenilor” şi de a-i „face conştienţi de pericolele de a avea relaţii prea strânse cu politicienii”.)

La rândul lor, confruntaţi cu condamnările justiţiei politice, dar şi cu deciziile politice împotriva bunului simţ, prin care legile sunt anulate pe motiv de neconstituţionalitate, Parlamentul nu mai ia în considerare deciziile cu caracter judiciar. În consecință, Guvernul este prizonier între legislativ, justiţie şi presiunile Comisiei Europene, fapt ce îi blochează politicile, în general, şi reformele în domeniul justiției, în special. Aceste lucruri nu fac decât să intensifice controversele politice şi confuzia socială, alimentând cinismul cetăţenilor.

Având toate acestea în minte, am încercat să aflu argumentele de fapt, raţiunile politice şi temeiurile legale pe baza cărora Comisia Europeană a evaluat situaţia din România şi a decis să urmeze o anumită politică în ceea ce o privește pe aceasta. În consecință, am trimis personal un număr de 9 întrebări parlamentare scrise Comisiei Europene, privind conduita sa în timpul evenimentelor desfăşurate în România în lunile iulie-august ale acestui an şi, pe un plan mai general, privind implementarea MCV. O asemenea procedură parlamentară nu este doar necesară pentru a explica cetăţenilor poziţia Comisiei Europene ci şi pentru a ajuta însăşi Comisia să înţeleagă neajunsurile iniţiativelor sale şi greşelile sale, atât în ce priveşte evaluarea cât şi în privinţa planificării politicilor.

Întrebările mele se refereau: în primul rând, la motivele politice şi baza legală utilizată de Comisia Europeană pentru a solicita în mod formal Preşedintelui interimar al României să nu îşi exercite atributele constituţionale; în al doilea rând, la faptele concrete (în ce a constat violenţa şi cine au fost făptaşii) care au determinat Comisia Europeană să califice evenimentele din România drept un „puci parlamentar” (puci însemnând o încercare violentă şi ilegală de a răsturna conducerea legitimă a unei țări); în al treilea rând, la sursele informaţiilor şi expertiza folosită pentru a evalua situaţia politică şi situaţia justiţiei din România (nume, profesie şi afiliere instituţională ale contributorilor, în special cei desemnaţi a fi „interlocutori cheie”);  în al patrulea rând, la ceea ce au făcut instituţiile judecătoreşti, construite cu susţinerea MCV (DNA, ANI, CSM) şi la ceea ce li s-a cerut să facă pentru a opri „puciul”, după cum a afirmat Comisarul Reding, deşi violenţele ar fi trebuit oprite de alte instituţii având competenţe şi mijloace represive. (De fapt, declaraţiile privind rolul procuraturii în oprirea procedurii constituţionale de suspendare, definită abuziv drept „puci”, nu ar putea decât să confirme supoziţiile că valul de acţiuni ale procurorilor îndreptate împotriva unor personalităţi publice cunoscute ca fiind opozanţi ai Preşedintelui, au avut un caracter pur politic.)

Comisia nu a răspuns, practic, la aceste întrebări. În schimb, mi-a trimis poziţia sa generală (pe care o cunoşteam deja, din moment ce a constituit punctul de plecare al întrebărilor mele) sau mi-a indicat răspunsuri care nu aveau nici o legătură cu ceea ce cerusem. Aceste răspunsuri nesatisfăcătoare – de fapt non-răspunsuri – arată lipsa de bună credinţă a Comisiei Europene în tratarea întrebărilor adresate de Membrii Parlamentului European.

Toate răspunsurile primite de la Comisia Europeană – la fel ca şi raportul Comisiei, prezentat de Comisarul Reding Parlamentului la data de 12 septembrie 2012 – au fost incorecte, manipulatoare şi nefondate. Ele arată lipsa argumentelor factuale şi temeiurilor legale pentru acţiunile Comisiei şi, de asemenea, încercarea Comisiei de a îşi ascunde greşelile prin eludarea răspunsurilor concrete.

Atâta timp cât poziţia Comisiei Europene nu s-a bazat pe fapte sau pe tratate, concluzia este că ea a fost ilegală şi a dat expresie unei agende politice nelegitime.  

În asemenea condiţii, vă cer dumneavoastră, în calitate de Preşedinte al Parlamentului European şi viitor candidat la Preşedinţia Comisiei Europene, să vă implicaţi personal în acest caz. Cred că este absolut imperativ să adoptaţi o poziţie activă, intrând în contact direct cu Preşedintele Barroso pentru a-i cere:

1. să respecte în mod adecvat obligaţia Comisiei de a răspunde într-o manieră clară, corectă şi concretă la întrebările deputaţilor;
2. să restabilească adevărul privind evoluţiile politice din România informând în mod corect toate părţile interesate asupra realităţilor şi eliminând denaturările care au fost lansate în ultimele luni;
3. să remedieze consecinţele dăunătoare produse în timpul verii sistemului democratic din România, între altele prin retragerea sau revizuirea, în funcţie de situaţie, a recomandărilor făcute în ultimul raport privind progresele României în domeniul MCV;
4. să instituie procedurile necesare care să garanteze că nici o intervenţie nejustificată şi ilegală similară nu va mai avea loc în viitor, nici în România şi nici într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

În calitatea dumneavoastră de Preşedinte al nostru, purtaţi o uriaşă răspundere pentru respectarea drepturilor noastre, a obligaţiilor inter-instituţionale şi a tratatelor europene. De aceea, aştept de la dumneavoastră să luaţi toate măsurile necesare având în vedere circumstanţele existente.

Scrisoare catre Martin Schulz

Domnule Preşedinte,

La data de 6 noiembrie 2012, cotidianul International Herald Tribune a publicat pe prima sa pagină un editorial cu titlul auto-explicativ „Publicul îşi pierde încrederea în Parlamentul European”. Sunt sigur că aţi fost informat despre el.

Nu voi comenta fiecare constatare şi evaluare a autorului. Cred că există o doză importantă de euroscepticism în mesajul lui şi multă rea credinţă în analiza sa.

Cu toate acestea, chiar dacă poţi să nu fii de acord cu articolul, nu poţi nega faptul că la baza concluziilor sale se găsesc aparențe consistente nefavorabile PE. Din această perspectivă, în calitate de Preşedinte al PE, vă revine o imensă responsabilitate.

Printre motivele pretinsului „declin abrupt al imaginii Parlamentului European”, motive care ar justifica „perspectiva negativă a oamenilor asupra Parlamentului”, sunt menţionate scandalurile privind comportamentele reprobabile – a se citi corupţia – ale membrilor parlamentului. În acest context, se fac referiri la cei care au demisionat în urma aşa zisei dezvăluiri a infracţiunilor săvârșite de ei ca și la cei care nu au demisionat; la cei care şi-au recunoscut vina (explicit sau prin simpla lor demisie) ca şi la cei care au respins acuzaţiile; la cei acuzaţi în mod direct ca și la mulţi nenominalizaţi dar posibil responsabili pentru practici care, chiar dacă sunt permise de regulamentele PE, sunt declarate, fără nici o argumentare rezonabilă, ca necorespunzătoare. Cu toții sunt puși în acelaşi coş. Şi este normal să fie aşa din moment ce demisia ca răspuns la  acuzaţii nedovedite – pe care aţi susţinut-o atât de intens şi nechibzuit – nu poate salva reputaţia PE (fără a mai menţiona reputaţia persoanei demisionate), ci doar justifică acuzaţia şi subminează beneficiul îndoielii şi prezumţia de nevinovăţie.

Nevinovatul nu demisionează niciodată în timp ce demisionatul îşi recunoaşte vina. Atunci când unui singur europarlamentar i se cere să demisioneze fără a se menţiona regula pe care a încălcat-o şi fără a se arăta vreo probă concretă a unei asemenea încălcări, prezumţia de nevinovăţie pentru toţi ceilalţi europarlamentari este abolită. În consecinţă, toţi membrii PE devin potenţiali infractori care se împart în cei descoperiţi şi cei nedescoperiţi încă. Ultimul demisionar nu este ultimul corupt care părăseşte casa, ci doar ultimul infractor descoperit înainte ca următorul să fie dat la iveală, din rândul tuturor celorlalţi care aşteaptă să fie deconsipirați. Astfel, percepţia că PE în ansamblu este o instituţie coruptă în care nu se poate avea încredere şi pe care nu se poate conta se răspândeşte în rândul cetăţenilor europeni. Tot astfel, europarlamentarii devin din ce în ce mai vulnerabili la şantaj atâta timp cât aceia care doresc să le influenţeze atitudinile  descoperă că îşi pot atinge scopul mai ieftin prin calomniere decât prin mită.

PE nu poate fi mai credibil sacrificându-i pe cei mai buni și mai inocenți dintre membrii săi în loc să-i apere manifestându-și solidaritatea vibrantă cu ei. (Mă refer la apărare şi solidaritate – care au fost refuzate unor colegi precum Zoran Thaler – şi nu la mușamalizare, aşa cum a fost cazul unui europarlamentar acuzat de asemenea de Sunday Times – şi probabil, de asemenea, nevinovat – al cărui nume nu este niciodată rostit în public.) Dacă PE acceptă că simplele acuzaţii sau înscenările sunt dovezi ale vinovăţiei, atunci este abandonată orice posibilitate de a face distincţia între infractori şi membri respectabili. În consecinţă, PE îşi pierde orice abilitate de a demonstra că majoritatea membrilor săi lucrează din greu pentru viitorul Europei unite şi pentru bunăstarea cetăţenilor ei.

Preocupat doar de propria promovare şi de eliminarea pe căi neloiale a celor care stau în calea ambiţiilor dumneavoastră fără margini, nu ați arătat niciodată, domnule Preşedinte, cea mai mică solidaritate cu membrii acestei instituţii şi cea mai mică dorinţă de a-i apăra pe cei nevinovaţi împotriva acuzaţiilor nefondate. V-am spus de mai multe ori că PE este ansamblul membrilor săi şi că nu poate fi mai bun sau mai rău decât sunt aceștia. V-am mai spus şi că este datoria dumneavoastră ca şef al acestei instituţii să îi apăraţi pe  membrii săi şi să nu permiteţi ca denaturările şi percepţiile greşite să prindă rădăcini în conştiinţa publică. Aţi refuzat să auziţi aceste păreri şi avertismente. De aceea, în acest moment, dumneavoastră sunteţi vinovat pentru „scăderea legitimităţii şi autorităţii Parlamentului” despre care se vorbeşte în International Herald Tribune.

Deputaţii europeni nu sunt caracterizaţi de corupţie şi delicte. (Există, bineînţeles, excepţii ca peste tot dar nimic mai mult.) Doar egoismul, laşitatea şi miopia a prea multor lideri ai PE – dumneavoastră în primul rând şi în cel mai înalt grad – au permis opiniei publice să creadă acest lucru.

Voi dezvolta un singur exemplu. Articolul din International Herald Tribune se referă la o afirmaţie a autorităţilor române – afirmaţie despre care aveaţi cunoştinţă – care mă acuza de facilitarea vânzării unor „servicii fictive” de către firme de complezență din România, ajungându-se astfel ca bugetul PE să fie văduvit de aproape jumătate de milion de euro prin utilizarea unor documente false. Nu aţi spus nici un cuvânt ca reacţie la aceste acuzaţii îndreptate nu doar împotriva unui membru al instituţiei prezidate de dumneavoastră, ci implicit și împotriva gestiunii, regulamentelor şi practicilor acestei instituţii. Aţi păstrat tăcerea în ciuda faptului că respectivele acuzaţii au fost formulate şi făcute publice de către mult politizata Direcție Naţională Anticorupţie din România chiar în timpul procedurii de demitere a Preşedintelui României, atunci când aproape toţi principalii critici şi oponenţi ai acestuia au fost puşi sub urmărire penală pentru cele mai absurde pretexte.

Procurorii români au susţinut că PE a pierdut aproximativ jumătate de milion de euro din bugetul său. Aceasta înseamnă că o pierdere bugetară majoră există în registrele PE şi a trecut neobservată demembrii săi, de personalul său, de auditorii săi şi de Curtea Europeană de Conturi.  Este greu de crezut că nu aţi verificat imediat registrele. Evident, nu aţi găsit nici o pagubă. De ce atunci nu aţi declarat public că PE nu a înregistrat nici o pierdere şi că procurorii români se înşeală?

Acuzaţiile formulate împotriva mea din motive politice sugerau că PE a efectuat plăţi în beneficiul unor firme inexistente din România pe baza unor documente false. Aceste documente se află, evident, în posesia serviciilor competente ale PE. Este greu de crezut că nu le-ţi cerut să verifice dacă documentele respective sunt în ordine. În consecinţă, ele ar fi trebuit să vă informeze că deţin copii de la Registrul Român al Comerţului care dovedesc existenţa validă a firmelor în cauză potrivit legislaţiei române, precum și că toate contractele şi facturile pe baza cărora s-au făcut plăţile sunt documente legale, originale și corespunzătoare regulamentelor PE, care au fost certificate de către un terţ plătitor. De ce atunci nu aţi declarat că singurele documente pe baza cărora s-au făcut plăţi se află în posesia PE şi că nu există nici un motiv pentru a crede că sunt false?

Asupra caracterului „fictiv” al serviciilor, este clar că procurorii români au avansat o ipoteză imposibil de verificat deoarece este imposibil să probezi că ceva nu s-a întâmplat. Mai mult, singurul care se putea plânge de serviciile efectuate eram eu, din moment ce eu eram, conform regulamentelor PE, unicul şi ultimul beneficiar al serviciilor (de consultanţă). Pe de altă parte, nu există nici o regulă care să mă oblige să ţin o arhivă a expertizelor scrise pe care le-am primit, în timp ce avizele orale sunt oricum imposibil de stocat. De ce atunci nu aţi declarat public că acuzaţiile sunt absurde, de nedovedit şi, în consecinţă, suspecte de a fi motivate politic? Nu aţi considerat inacceptabil din poziţia dumneavoastră de Preşedinte al PE faptul că unul dintre colegii dumneavoastră este hărţuit într-o asemenea manieră?!

V-aş reaminti, touși, că o parte din „serviciile fictive” în discuție s-au aflat pe biroul dumneavoastră de-a lungul anilor. Vă amintiţi, probabil, de lucrarea privind relaţiile dintre Rusia şi UE pe are am dezbătut-o împreună timp de aproape un an şi care a devenit, în cele din urmă, într-o formă scurtă, document de poziţie al Grupului S&D. De asemenea, lucrarea privind relaţiile dintre China şi UE, pe marginea căreia aţi făcut chiar o serie de observaţii personale scrise. De asemenea, versiunea extinsă a lucrării privind priorităţile acţiunii externe a Grupului S&D, care a fost adoptată ulterior într-o variantă scurtă, tot ca document de poziţie al Grupului. Aş putea adăuga la acestea lucrarea privind războiul din Georgia din 2008, care s-a intenționat, la un moment dat, să apară într-un volum publicat sub egida Grupului S&D sau lucrarea amplă pe marginea relaţiilor UE-NATO, pregătită de o firmă „fictivă” de consultanţă din România, ca urmare „fictivă” a unei mese rotunde pe care am organizat-o împreună cu colegul nostru Helmut Kuhne. Unele dintre aceste lucrări au fost trimise, cu ştiinţa şi aprobarea dumneavoastră, Înaltului Reprezentant / Vicepreşedinte Ashton ca o contribuţie la reflecţia şi procesul de planificare politică în cadrul Serviciului European de Acţiune Externă. Ştiind acestea, de ce aţi lăsat oamenii să creadă că, prin tăcerea dumneavoastră, confirmaţi acuzaţiile că europarlamentarii utilizează bugetul PE pentru a plăti servicii inexistente?

Ştiţi bine că mai există cel puţin un alt europarlamentar care este investigat pentru încheierea aceluiaşi tip de contracte cu unele dintre aceleaşi societăți de la care am primit aceleaşi „servicii fictive”. Numele său nu a fost făcut încă public deoarece astfel poate fi mai bine ținut sub presiune în acest moment. Când, în cele din urmă, va fi clar că acuzaţiile procurorilor români nu sunt susţinute de fapte şi că am respectat și aplicat aceleaşi reguli ca toți ceilalţi 753 membri ai PE, acei procurori vor căuta, probabil, să își scuze acţiunile nefondate susținând că regulile noastre înseși ar fi proaste şi ar facilita corupţia (după cum a afirmat deja un procuror). Aceasta se va spune nu pentru că regulile noastre sunt într-adevăr proaste ci pentru că nimeni nu-şi va asuma răspunderea pentru o anchetă judiciară motivată politic. În acel moment, dumneavoastră şi PE veţi fi sub semnul întrebării atâta timp cât calitatea procedurilor noastre se află în domeniul dumneavoastră de competenţă mai mult decât în al meu; şi este responsabilitatea dumneavoastră fie să apăraţi regulile noastre fie să iniţiaţi schimbarea lor.

V-am rugat în repetate rânduri să avem o întâlnire pentru a clarifica aceste lucruri. Aţi refuzat. De fapt, abia dacă răspundeţi și la salut atunci când ne întâlnim întâmplător pe culoarele PE. Înţeleg că, prin simpla mea existenţă, vă deranjez reamintindu-vă păcate pe care le-ați săvârșit și care vă apasă conștiința.

Există zvonuri că se fac presiuni asupra autorităţilor române (de altfel foarte deschise la intervenţiile externe) pentru a amâna închiderea cazului meu până la terminarea actualului dumneavoastră mandat prezidenţial şi începerea mult visatei dumneavoastră preşedinţii a Comisiei Europene. În ceea ce priveşte ultimul aspect vă doresc mult noroc dar cred că nu puteţi candida pentru o nouă demnitate înainte de a vă asuma responsabilitatea pentru statutul nedemn în care aţi adus PE în ochii cetăţenilor europeni.

Nu suntem nici corupţi şi nici nedemni de încredere, dar atâta timp cât refuzaţi să apăraţi membrii unei instituţii al cărei Preşedinte sunteţi, fie pentru că vă este mai convenabil să evitaţi lupta fie întrucât socotiți că astfel vă facilitaţi promovarea, cum oare ne putem aştepta ca oamenii să gândească altceva despre noi şi să îşi menţină încrederea în noi?!

Dimensiunea externă a „războiului” politic românesc

Din prea mare grabă, din lipsă de experienţă sau din cauza unor deficienţe în conceperea planului de operaţii necesar transpunerii în practică a strategiei sale, USL a ignorat, se pare, dimensiunea externă a confruntării politice actuale din România. Aceasta include şi relaţia cu presa internaţională.

Consecinţa se vede în mesajele critice la adresa acţiunilor USL trimise de capitalele occidentale şi în comentariile ostile ale mass-media. Dacă în plan intern prima fază a blitzkrieg-ului cu Preşedintele Băsescu a fost câştigată de Guvern, pe plan extern se înregistrează un eşec cvasi-total. El ar trebui să fie cu atât mai îngrijorător pentru USL cu cât, în ciuda declaraţiilor auto-liniştitoare potrivit cărora alegerile se câştigă în ţară, o Românie membră a federaţiei numite UE şi a alianţei strategice numite NATO, nu are cum opta şi evolua liberă de influenţa celor cu care exercită în comun o parte a suveranităţii şi cu care şi-a unit destinul. Ceea ce s-a dobândit în ţară poate fi foarte bine irosit prin pierderea bătăliei conexe din afara ţării. Aceasta nu înseamnă numai că străinătatea l-ar putea menţine în fotoliul prezidenţial pe domnul Băsescu (mijloacele şi metodele prin care votul românilor poate fi manipulat din afară sunt cu mult mai eficiente decât ne putem închipui), ci mai ales că România post-Băsescu poate fi confruntată cu politici sancţionatorii apte a anula pe termen lung avantajele schimbării interne.

Referindu-ne la sancţiuni, să excludem ca improbabilă suspendarea drepturilor României în cadrul UE prin aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Tratatul European. Această măsură nu s-a adoptat nici în cazul Ungariei, când încălcările standardelor democratice au fost certe. Cu referire la România, chiar dacă s-a mers până în marginea legii, nu a fost trecută „linia roşie”. În ciuda gălăgiei pe respectiva temă, nu există nici un temei pentru aplicarea unei sancţiuni formale. Ameninţările, niciodată venite din sursă oficială, au ca scop intimidarea liderilor USL şi manipularea cetăţenilor. Cu atât mai mult cu cât UE are acum alte priorităţi mai importante decât intrarea într-o dispută formală cu Bucureştiul iar soarta domnului Băsescu chiar nu interesează pe nimeni în lume.

Aceasta nu exclude, însă, alte măsuri de retorsiune. Ele pot consta, în special, în aplicarea abuzivă a tratatelor atunci când se va pune problema intrării în spaţiul Schengen şi zona Euro, a accesului la fonduri europene sau la funcţii în instituţiile europene. Aşa zisa fragilizare a statului de drept ca urmare a demiterii Preşedintelui României şi schimbării din funcţie a unor demnitari sau înalţi funcţionari publici, va fi luată de pretext pentru menţinerea ţării noastre pe poziţia de membru de mâna a doua. (Ceea ce, să o observăm în treacăt, se întâmpla şi când „justiţia” băsesciană „duduia”.) Un asemenea cost al războiului dintre Guvern/USL şi Preşedinte este mare şi trebuie evitat.

A spune astăzi că situaţia aceasta putea fi prevenită şi a analiza cum s-ar fi putut ocoli neplăcerea, este inutil. Important rămâne de văzut cum se pot îndrepta lucrurile. Obligaţia unei asemenea reflecţii o au nu numai partizanii USL ci toţi bunii români; căci în discuţie nu este doar soarta domnilor Ponta şi Antonescu ori a Guvernului USL, ci soarta României.

Primul pas către aflarea a ceea ce este de făcut îl reprezintă descoperirea cauzei nervozităţii partenerilor externi. Cea mai comodă explicaţie este aceea că au fost dezinformaţi. Faptul este real. Propaganda anti-românească a funcţionat impecabil. La vedere ea a fost orchestrată de politicieni români iresponsabili care mai ieri acuzau pe liderii USL că exportă la Bruxelles tensiunile româneşti explodate la începutul anului în Piaţa Universităţii şi alte pieţe ale oraşelor româneşti. Numele acestor polticieni nici nu merită pomenit.

Miza decredibilizării României trebuie să fi fost, însă, atât de mare încât neprietenii ei au recurs şi la costisitoarele „arme de distrugere în masă” aflate în arsenalul cozilor de topor româneşti. Astfel a fost scos pe scenă un cuplu inedit pentru cei care nu cunosc adevărata identitate a componenţilor săi: cuplul Macovei-Tokes. Amândoi au vorbit despre lovitură de stat, suprimarea statului de drept şi îngenucherea justiţiei. (Cu menţiunea că domnul Tokes a condamnat corupţia justiţiei „minoritarofobe” înainte de a condamna distrugerea independenţei aceleiaşi justiţii odată cu demiterea Preşedintelui care o controlează. – sic!)Aceste teze s-au regăsit apoi în întreaga presă internaţională şi în majoritatea declaraţiilor emise de guvernele occidentale.

Domnul Băsescu a declarat că nu are nici o legătură cu această operă de dezinformare; că nu ar fi vorbit nici cu presa nici cu omologii săi spre a le vinde informaţii false şi a le cere sprijin. Personal îl cred. Mă întreb, însă, dacă nu a ştiut ce se întâmplă? Dacă nu trebuia şi putea să ştie? Dacă ştiind nu trebuia să le dezmintă? După cum, iarăşi, ne putem întreba dacă nu cumva, ştiind de dezinformarea pornită împotriva României nu ar fi trebuit tocmai să vorbească şefilor de stat occidentali şi mass-media despre ceea ce cu adevărat avea loc şi să  le ceară, pe linia celor afirmate de domnia sa la Bucureşti, să îi lase pe români să decidă liberi de ingerinţe externe. Răspunsurile de bun simţ la aceste întrebări se constituie în tot atâtea „probe indirecte” (ca să reluăm o expresie folosită în hotărârea de condamnare a lui Adrian Năstase) care atestă o culpă gravă împotriva intereselor naţionale ale României. Pentru vini similare alţi şefi de stat au fost decapitaţi. În cazul de faţă scuza ar fi că România a fost denigrată nu în folosul duşmanilor (ceea ce ar fi fost un act de trădare) ci în faţa aliaţilor. (Unii vor spune, însă, că având aşa aliaţi, de duşmani nu mai este nevoie.)

Spre a minimiza vina cozilor de topor, Preşedintele suspendat a mai afirmat că nici guvernele străine nici presa internaţională nu au nevoie de Monica Macovei sau Laszlo Tokes spre a afla ce se întâmplă în România. Din nou, trebuie să îi dăm dreptate. Nici un guvern responsabil şi nici un operator media serios nu ar face afirmaţii atât de grave la adresa unui stat (mai ales membru al UE şi NATO), cum ar fi cea referitoare la iminenţa arestării membrilor Curţii Constituţionale, fără a verifica direct situaţia. Fără să vrea, domnul Băsescu formulează o acuzaţie gravă la adresa acestora: presa internaţională şi guvernele occidentale au manipulat cu intenție opinia publică.

De ce au făcut-o? Problema valorilor este una foarte sensibilă în conştiinţa occidentală. Dacă popoarele sunt convise că în România democraţia şi statul de drept sunt sabotate de Guvernul român ele îşi vor presa guvernele să adopte politici antiromâneşti altfel greu de vândut.

Vor, însă, guvernele ţărilor aliate să adopte asemenea politici? La această întrebare răspunsul este mai nuanţat. Există ţări aflate în dificultate (politică şi economică) care doresc să împuţineze numărul celor care se califică pentru accesul la măsurile de solidaritate concepute de UE. O Românie mai puţin nu strică. Totodată există ţări aflate în rivalitate cu România. Lipsirea de sprijin extern a României le satisface. În fine, există ţări care nu au de gând să sancţioneze România dar se aşteaptă ca o Românie ameninţată de sancţiuni să fie un partener de negociere mai „înţelegător”.

Premierul Ponta a anunţat în plin război cu Preşedintele că a obţinut acceptul generalului american Wesley Clark, fost şef al statului major NATO, ca acesta să îi fie consilier. Domnul Clark va presta serviciile de consiliere pro bono. Simbolul acestei alegeri este, însă, uriaş. Unii au înţeles că SUA au semnalizat abandonarea fidelului dar dificilului Traian Băsescu, adoptându-i pe Victor Ponta şi Crin Antonescu ca paznici la capătul răsăritean al Axei Washington-Bucureşti. Alţii au speculat că şi de nu ar fi vorba despre opţiunea administraţiei Obama este cel puţin decizia unor influente cercuri poltico-economice americane. Fără consultarea, respectiv încurajarea acestora, domnul Clark nu ar fi putut accepta o misiune cu inevitabile conotaţii politice. În orice caz, chiar dacă ar fi vorba despre un aranjament pur privat, excluzând intenţia Washingtonului de a trimite României un alt semnal în afara celui critic formulat prin Departamentul de Stat, încă se poate vorbi de dorinţa Guvernului Ponta de a semnaliza orientarea sa atlanticistă şi de a oferi SUA garanţia că politica Bucureştiului se va modela după agenda americană. Or, pe un atare fond, atâta timp cât, potrivit planificatorilor politici americani, în deceniul următor America va trebui să ducă politici de natură a se opune consolidării în continuare a parteneriatului strategic germano-rus şi a reseta relaţia americano-rusă peste capul europenilor, comunicatul dur al Guvernului german faţă de cele ce, chipurile, se petrec la Bucureşti, nu mai are de ce să ne mire. (Oarecum în aceeaşi cheie trebuie privită şi „îngrijorarea” Franţei, mai puţin atlanticistă acum decât pe vremea „prietenului” Sarkozy, deşi trebuie spus că exprimarea foarte diplomatică şi aproape neutră a purtătorului de cuvânt al ministerului francez de externe a fost grav deformată de relatările presei.)

„Grija” UE pentru reducerea prerogativelor Curţii Constituţionale este de asemenea, pe cât de ridicolă, pe atât de ipocrită. Există membri ai UE care nici nu au asemenea curţi. Pe de altă parte, curţile cu pricina au competenţe diferite de la o ţară la alta, neexistând un aquis comunitar în materie. Curtea Constituţională a României a funcţionat fără atribuţiile respective atunci când Consiliul Europei şi apoi UE au confirmat conformitatea ei cu standardele europene. În fine, este de principiu că hotărârile judecătorilor, care nu sunt direct aleşi, nu pot prevala asupra deciziilor luate de parlamentari ca reprezentanţi direct aleşi ai naţiunii. Creşterea puterilor Curţii Constituţionale în raporturile cu Parlamentul, în condiţiile în care membrii ei sunt numiţi pe criterii politice, a reprezentat tocmai o atingere adusă democraţiei româneşti de un regim neo-cezarist care ştia bine că mai uşor poate controla câţiva judecători recrutaţi din rândurile politicienilor decât pe parlamentari. Aceasta nu înseamnă că ar trebui desfiinţată Curtea Constituţională ci că ea ar trebui să primească un rol compatibil cu modul său de constituire şi capacităţile sale de operare democratică.

Sunt oare avertismentele externe menite să îl salveze de demitere pe actualul Preşedinte-suspendat? Cel mai probabil, nu. Pe de o parte, Traian Băsescu nu a fost niciodată atât de popular şi de ascultat în cercurile politice internaţionale. Pe de altă parte, aceste cercuri, oricât l-ar iubi pe domnul Băsescu, nu îşi pot permite riscul să intre într-un conflict deschis cu potenţialul viitor Preşedinte al României şi cu Guvernul român, de dragul unui şef de stat foarte aproape de demitere. Nu aşa se face politica internaţională.

Ceea ce crează nelinişte în capitale şi la UE este faptul că viteza cu care evoluează evenimentele la Bucureşti nu lasă timp pentru evaluarea şi asimilarea noilor conducători români. Cu alte cuvinte, lumea nu ştie cine sunt şi ce vor aceştia. De aceea ei trebuie „frăgeziţi” cu titlu profilactic înainte de a fi aduşi la negocieri.

Mai rămâne întrebarea ce este cu spaima că justiţia română va avea de suferit prin schimbarea Preşedintelui Băsescu? Contrar afirmaţiilor actuale, această justiţie a fost mai mult criticată decât lăudată de UE. În acelaşi timp Guvernul Ponta nu a făcut până acum vreun gest care să politizeze justiţia mai mult decât era politizată sub regimul Băsescu. Dimpotrivă. „Preocuparea” străinătăţii pentru soarta justiţiei regimului Băsescu, astfel cum a fost ea construită de ex-ministrul Monica Macovei, vine din aceea că respectiva justiţie a putut fi utilizată spre a apăra interesele străine în România iar nu interesele României. În măsura în care nu a fost aşa ea a fost criticată de UE. În măsura în care a fost aşa ea a fost lăudată iar premiul a fost permisiunea celor ce o controlau de a o folosi ca armă pentru eliminarea adversarilor politici. Cei care au îndrăznit să atace acest nefast aranjament (în România dar mai ales la Bruxelles) au fost compromişi şi marginalizaţi.

Evident, justiţia unei ţări membre a UE trebuie să apere şi interesele investitorilor străini dar aceasta nu se poate face pe seama intereselor naţionale ci numai prin sintetizarea celor două categorii de interese.

La sfârşitul acestei analize se poate schiţa şi ceea ce este de făcut în continuare. În primul rând se impune continuarea în acelaşi ritm şi cu aceeaşi hotărâre a procedurii constituţionale de demitere a şefului statului. O asemenea concluzie este impusă nu de sentimente ci de logica contracarării campaniei anti-româneşti începute sub pretextul apărării domnului Băsescu. Autorii respectivei campanii trebuie lăsaţi cât mai repede fără pretext şi obligaţi să se acomodeze cu unica posibilitate, aceea de a negocia cu conducătorii României.

În al doilea rând, Guvernul trebuie să trimită mesageri la Bruxelles, Washington şi în principalele capitale europene, inclusiv cele ale statelor din afara UE pentru prezentarea situaţiei reale. Cu aceste ocazii dar mai ales cu prilejul întâlnirii de joi de la Bruxelles dintre premierul Ponta şi Preşedintele Comisiei Europene, mesajul ce se cere dat este unul de demnitate naţională: „România susţine proiectul Statelor Unite ale Europei, este fidelă alianţei strategice euro-atlantice şi doreşte resetarea relaţiilor cu Rusia în sincronie cu agenda aliaţilor săi occidentali. Aceştia trebuie să se pregătească, însă, a dialoga cu România de pe poziţii de egalitate şi respect reciproc. Conducătorii României nu vor mai accepta umilinţe şi discriminări externe în schimbul mâinii libere pentru oprimarea concurenţei politice interne.”

La Bruxelles domnul Ponta nu trebuie să negocieze legile României aşa cum nici domnul Barroso nu va negocia acquis-ul european. Organizarea justiţiei româneşti este atributul suveran al României şi România poate accepta să îl gestioneze în comun cu ceilalţi membri ai UE numai atunci când şi aceştia vor accepta acelaşi lucru în ceea ce priveşte justiţia lor. Domnul Ponta trebuie să reafirme ataşamentul României faţă de Criteriile de la Copenhaga (printre care şi independenţa justiţiei) şi să reconfirme angajarea în lupta împotriva corupţiei. Ca naţiune demnă de numele său, românii pot accepta în acest sens asistenţa UE dar nu supravegherea sa. Naţiunea română va putea supravieţui şi fără a fi în spaţiul Schengen dar nu şi fără respectul demnităţii sale.

Dacă va proceda astfel România va câştiga partida. Iar domnul Ponta va binemerita de la România şi de la Europa.

Declaraţie scrisă după dezbaterea plenară "Baza juridică a mecanismului de evaluare privind Acordul Schengen"

Membrii Consiliului insistă asupra faptului că baza juridică a Acordului Schengen trebuie modificată doar pentru că doresc să aibă posibilitatea de a reintroduce frontierele interne în cadrul UE. Este vorba de un populism total, din moment ce frontierele interne nu contribuie la îmbunătăţirea vieţii şi securităţii cetăţenilor, ele doar limitează libertatea lor.

Este evident faptul că există o intenţie clară a Consiliului de a renaţionaliza proiectul Schengen şi de a se întoarce la o abordare interguvernamentală depăşită. Mai mult decât încercarea de a satisface orgoliul unei instituţii europene, acest lucru reflectă mai degrabă o abordare demagogică a dialogului cu societăţile naţionale decât interesul pentru securitatea cetăţenilor.

Schimbarea bazei juridice a mecanismului de evaluare privind Acordul Schengen ar trebui să fie luată în calcul doar în ceea ce priveşte găsirea unei căi juste de implementare şi aplicare a acquis-ului Schengen. Statele membre întrunite în cadrul Consiliului doresc de fapt să controleze şi să schimbe mecanismele Schengen după cum doresc, nu pentru a îmbunătăţi Acordul, ci pentru a-şi ascunde propria incapacitate de a îmbunătăţi viaţa cetăţenilor, prin prezentarea libertăţii de mişcare ca fiind sursa tuturor relelor.

Despre acțiunea externă a României – cine o concepe, cine o execută, cine o reprezintă și cine răspunde pentru ea?

1. Pentru a nu a mai adăuga la veninul care intoxică societatea românească o doză suplimentară, este bine să discutăm despre tema reprezentării României la Consiliul European de pe 23 mai 2012 făcând abstracție de sentimentele față de Președintele Băsescu și Premierul Ponta. Problema nu este legată de calitățile și defectele celor doi ci de prevederile Constituției României. Mai mult, nu este vorba despre fetișizarea unui text de lege; deși este vorba chiar despre legea fundamentală precum și de faptul că, de principiu, respectul legii primează asupra considerentelor de oportunitate. Esențial este faptul că orice lege (inclusiv și poate, mai ales Constituția) are o coerență internă chemată a asigura coerența fenomenului, procesului sau structurii pe care le disciplinează. Or, modificarea spontană a competențelor unei instituții fără a modifica competențele și modul de operare ale celorlalte, strică macro-echilibrele lăsând în afara gestiunii politice anumite spații strategice sau supraaglomerând altele. Aplicarea Constituției nu ține, deci, doar de ideologie ci și de pragmatismul funcționalității.

2. Acestea fiind spuse, să menționăm că problema reprezentării externe nu este exclusiv românească. Chiar la nivelul UE se manifestă serioase contradicții și tensiuni în materie. Ca și în cazul României, din jocul intereselor desfășurat în contextul unui anume raport de putere, au rezultat prevederi ale tratatelor europene creatoare de suprapuneri, confuzii și tensiuni. Astfel în art. 9 B penultimul paragraf din Tratatul de la Lisabona se poate citi că „Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a UE în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.” Despre acesta din urmă art. 9 E (2) spune: „Înaltul reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii.” Prin urmare, unul „reprezintă” iar altul „conduce”. Cum poți, însă, conduce fără să reprezinți? Dar, mai ales, cu cine doresc să vorbească partenerii externi: cu conducătorul sau cu reprezentantul? În fine, din art. 9 D (1) aflăm că exceptând politica externă și de securitate comună, Comisia Europeană, evident prin președintele ei, „asigură reprezentarea externă a Uniunii” cu excepția politicii externe și de securitate comune. Cum se poate face distincție, însă, între politicile privind ajutorul extern pentru dezvoltare sau cele referitoare la comerțul exterior și problematica generală a securității sau a relațiilor politice? Mai ales atunci când pe agenda unor reuniuni internaționale se găsesc la un loc subiecte din toate aceste categorii?

Chiar și în regimurile semi-prezidențiale, precum Franța, unde lucrurile par mai clare, rivalitatea dintre șeful statului și cel al guvernului a dat loc, pe terenul relațiilor internaționale, unor momente penibile. În unele cazuri, precum cel al Poloniei din timpul Președintelui Kaczinski, s-a ajuns la dezavuarea reciprocă a demersurilor externe sau chiar la „confiscarea” aeronavei cu care unul dintre rivali urma să efectueze o vizită externă. România nu a ajuns încă până acolo.

3. În ceea ce ne privește, este inexact să se afirme că problema s-a născut odată cu Președintele Băsescu. La originea ambiguităților constituționale care au creat, printre altele, dispute sau confuzii legate de împărțirea competențelor în acțiunea externă a statului, stă lupta dintre adepții lui Ion Iliescu și susținătorii lui Petre Roman, la începutul anilor '90. Chiar dacă nu au izbutit să instaureze (pentru patronul lor) un regim prezidențial, pro-iliescienii au acreditat ideea că Președintele Republicii iar nu Primul Ministru are plenitudinea atribuțiilor în materia politicii externe, de apărare și securitate națională. Curios este că, deși o mare parte a presei era nefavorabilă domnului Iliescu, mass-media în ansamblul ei a întărit convingerea publică potrivit căreia politica externă este domeniu prezidențial.

Ulterior, Președintele Emil Constantinescu, deși în opoziție criticase neconstituționalitatea monopolului prezidențial asupra politicii externe românești, a perpetuat practica predecesorului său împingându-o, astfel, către nivelul superior al cutumei. Președintele Traian Băsescu nu a făcut decât să moștenească și să „desăvârșească” respectiva cutumă neconstituțională.

Spre a oferi o bază cât de cât legală unei atari forțări constituționale, s-a adoptat, imediat după intrarea în vigoare a primei Constituții post-comuniste a României, o lege privind exercitarea funcției prezidențiale. Cu unele modificări legea cu pricina a fost perpetuată până astăzi. Prin efectul ei s-a încercat, apelându-se la interpretarea extensivă (spre a nu spune abuzivă) a textelor constituționale, transformarea republicii parlamentare (fie ea și cu un președinte ales prin sufragiu universal și direct) în republică (semi)prezidențială. Încetul cu încetul dar în afara Constituției, șeful statului a ajuns să se comporte, în fapt, ca șef al executivului. Este de datoria actualului Guvern, prin intermediul majorității parlamentare, să corecteze asemenea derapaje și să refacă echilibrele constituționale. Până atunci, existența unei eventuale legi neconstituționale nu este o scuză pentru a continua încălcarea Constituției. Înainte de remedierea situației în drept, aceasta se poate remedia în fapt, exact așa cum și devierea a început în fapt: legislația secundară trebuie interpretată în spiritul textului legii fundamentale și în așa fel încât să îl confirme iar nu să îl modifice, să adauge la el și nu să se îndepărteze de el.

4. Ce spune, însă, Constituția României?

Principalul text este cel al art. 102 care prevede limpede că „Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării”. Aceste dispoziții trebuie corelate cu cele ale art. 61 (1) potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiutoare a țării.” și ale art. 69 (2) care statuează că „Orice mandat imperativ este nul”. Deși se referă la mandatul parlamentar, prevederea din urmă este aplicabilă și mandatului prezidențial întrucât exprimă un principiu al democrației reprezentative.

În consecință, majoritatea parlamentară, în virtutea calității de cel mai înalt reprezentant al poporului român, de la care a primit un mandat general și abstract, aprobă propunerea de mandat specific formulată de Guvern, după care acesta are deplina putere în privința aplicării concrete a respectivului mandat. Mandatul specific înscris în programul de guvernare acoperă totalitatea politicii interne și externe a țării, fără nici o excepție. Așa spune Constituția!

Președintele Republicii primește și el de la alegători tot un mandat general, neimperativ. Acest mandat nu este, însă, trecut în expresie specifică de către Parlament. Deplasarea de la abstract la concret o face Șeful statului însuși dar în limitele definite expres de Constituție.

Astfel, rolul Președintelui este precizat de art. 80 în următorii termeni: „(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.” și „(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Fără a intra în detalii, să subliniem doar că nici una dintre aceste funcții nu este executivă și de aceea nu presupune conferirea instrumentelor necesare îndeplinirii unei obligații de rezultat. Textele citate îi conferă șefului statului fie calitatea de simbol al națiunii fie îndatorirea de a depune toate diligențele pe care i le permite autoritatea sa moral-politică spre a asigura constituționalitatea acțiunilor publice, precum și viabilitatea echilibrelor inter-instituționale și sociale de care depinde coerența națiunii. Tocmai spre a reuși în îndeplinirea unui  asemenea rol strategic Președintele trebuie să rămână în afara managementului cotidian al afacerilor publice. În legătură cu aceasta și spre a asigura sincronia între strategia națională și tacticile administrative, el are dreptul de a cere să fie consultat și are capacitatea de a încuraja sau de a avertiza Guvernul. (De aceea art. 87 din Constituție prevede că „șeful statului poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externa, apărarea țării și asigurarea ordinii publice...”) Pare puțin dar, în realitate este foarte mult. Atât de mult încât mai mult nu se poate!

5. Revenind la funcția de „reprezentare a statului român”, pe care se bate multă monedă fără a se ști ce înseamnă, este esențială observația că ea implică prerogativul personificării statului dar nu și al personalizării lui. Președintele simbolizează statul dar nu îl conduce potrivit concepției sale. El nici nu propune nici nu exercită politica internă și externă ci dă numai față umană, sintetică, vizibilă statului, altminteri invizibil și abstract. De aceea Parlamentul nu îl poate chestiona pe Președinte pe teme de politică externă sau internă. Președintele poate fi suspendat numai pentru ilegalități săvârșite personal.

Ca să reprezinte statul în concret iar nu doar ca simbol, Președintele trebuie să primească un mandat. În drept există și mandat fără reprezentare (când mandatarul acționează în numele său dar pe contul mandantului) dar nu există reprezentare fără mandat. Or, după cum am văzut cel care este deținătorul unui mandat concret este Guvernul. În consecință, spre a reprezenta statul în exercițiul unui mandat concret Președintele ar avea nevoie să primească acel mandat de la deținătorul lui constituțional, Guvernul.

6. Întrebarea legată de reprezentarea externă a României la nivel politic înalt a constituit subiect de controversă de la adoptarea primei Constituții post-comuniste a țării. În acest context demne de remarcat sunt două aspecte. Primul este acela că o dezbatere similară pe tema politicii interne nu a fost nici măcar schițată, ca și când între planul intern și cel extern nu ar exista nici o legătură. Al doilea se referă la împrejurarea că disputa nu a adus în discuție relația dintre conceperea și aplicarea politicii externe, răspunderea pentru politica externă și reprezentarea statului în acțiunea externă.

6.1. Să începem analizându-l pe cel dintâi. Formula lui Nicolae Titulescu, „Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă”, este bine cunoscută și ea subliniază cu justețe legătura intrinsecă dintre cele două laturi ale politicii naționale. În epoca interdependențelor globale, mai ales, pe drept numită și post-westfaliană sau post-națională, reciproca („Dați-mi o bună politică externă și vă voi da o bună politică internă”) este și ea adevărată. Prin urmare, a separa conceperea și executarea lor este o greșeală.

O greșeală pe care Constituția României nu o face. În art. 102 aceasta spune, o repetăm: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării”. Așadar, Guvernul, sub supravegherea politică a Parlamentului, ca reprezentant direct împuternicit de națiune, concepe și execută, programează și realizează atât politica internă cât și pe cea externă a țării. Fiecare dintre ele trebuie să fie coerentă și, deci, unitară, iar ansamblul lor de asemenea.

Consecința este – și aceasta se regăsește în alte prevederi constituționale necontroversate – că răspunderea pentru realizarea politicii externe revine tot Guvernului. El răspunde în fața Parlametului (permanent) și a electoratului (efectiv cu prilejul alegerilor). Nici nu s-ar putea altfel. Cel care execută este și chemat să răspundă pentru ceea ce face. Nimeni nu o contestă.  

6.2. De aici ajungem la bizareria celuilalt aspect evidențiat anterior: dacă problema conceperii și executării politicii externe este în afara disputei, cea a reprezentării naște pasiuni. În focul acestora nu se observă nici măcar că art. 80 (1) din Constituție nu face distincție între reprezentarea externă și cea internă atunci când spune că „Președintele României reprezintă statul român...”. În lipsa unei atari distincții cuvântul are, în orice interpretare făcută cu bună credință, sensul că „simbolizează”, „personifică”, „incarnează” statul – în relația cu cetățenii (cu poporul) și în cea cu interlocutorii străini. (Evident Președintele nu este statul ci doar imaginea lui sintetică și perceptibilă senzorial.)

În măsura în care între realizarea politicii externe și răspunderea pentru aceasta nu poate exista și nu există separație, cu atât mai puțin reprezentarea poate fi ruptă de realizare și de răspundere.

În plan logic, se pune întrebarea: ce reprezintă acela care nu concepe și nu realizează politica externă? Poate el reprezenta persoana (adică statul) în mod abstract, fără vreo legătură cu acțiunea ei; acțiune exprimând interesele ei vitale? Ar fi absurd; iar o bună interpretare a legii nu poate duce la soluții absurde sugerând că legiuitorul a fost nebun.

În plan juridic, întrebarea este: poate exista un drept de reprezentare fără răspunderea aferentă? Evident, nu! Urmează că, spre a răspunde, reprezentantul trebuie să primească în prealabil un mandat specific pe care să îl ducă la îndeplinire și în funcție de care să dea socoteală. Un asemenea mandat nu poate fi primit decât de la cel care concepe și realizează în concret politica reprezentată. În plus, legea trebuie să prevadă și o procedură a răspunderii. O atare procedură are a asigura coerența între răspunderea decidentului și cea a reprezentantului. Or, Președintele nu răspunde în fața Parlamentului pentru reprezentarea externă a statului decât în cazul în care prin ilegalitățile comise se ajunge la suspendare sau la demiterea pentru trădare. Acestea sunt, însă, cazuri excepționale. Ce ne facem cu erorile mai mici care pot fi corijate prin metode mai puțin dramatice? Poate răspunde Guvernul pentru politica sa externă dar nu și pentru reprezentarea sa externă de care depinde realizarea ei? Poate, de asemenea, răspunde Guvernul pentru un act de reprezentare pe care nu l-a mandatat? În fine să mai adăugăm că, așa cum Parlamentul nu îl poate controla pe Președinte pentru activitatea sa curentă (nu există prevedere constituțională în acest sens) tot așa nu îl poate nici mandata. Singurul mandatat și controlat de Parlament este Guvernul. Reglementarea este coerentă. Aplicarea ei trebuie să fie la fel. Guvernul are, deci, capacitatea de a realiza politica externă și sub aspectul reprezentării externe. Astfel se asigură coerența acțiunii externe în ansamblul ei.

În plan practic, se ridică întrebarea: cu cine preferă să negocieze partenerii externi și în cine au mai mare încredere? În decident (Guvernul) sau în reprezentant (Președintele ca simplu intermediar)? Răspunsul este evident: nu discuți cu câinele care te latră ci cu cel care îl ține de lanț. Reprezentarea externă a României nu poate fi desprinsă, așadar, de nevoia ca ea să fie și eficientă.

7. Concluzia nu se schimbă (dimpotrivă) nici dacă citim articolul din Constituție referitor la atribuțiile Președintelui în domeniul politicii externe. Astfel, art. 91 (1) prevede că „șeful statului încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, (…).”; art. 91 (2) că „Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă ambasadori (…)”; iar art 91 (3) că „reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României”. Atât! Treaba o face Guvernul. Președintele o oficializează din mandat guvernamental. Doar așa pot cetățenii supraveghea în mod curent, prin intermediul Parlamentului, mersul politicii românești. Căci numai Guvernul răspunde în fața legislativului pentru politica sa; mai exact pentru deciziile de oportunitate politică.

De-a lungul timpului unii s-au străduit să extragă pentru șeful statului puteri decizionale în materia politicii externe, din legislația care îi conferă rolul de a prezida ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Acesta nu este, însă, un for de decizie ci unul de coordonare între instituții care nu se subordonează ierarhic. De aceea el nici nu răspunde în mod direct și în nume propriu ci numai instituțiile componente răspund. Mai mult, a prezida (o ședință, un for) nu înseamnă a decide sau a conduce. De aceea, Guvernul nu se poate apăra de răspundere în fața Parlamentului invocând hotărârile Consiliului amintit.  

Din cele de mai sus rezultă că, ori de câte ori nu este vorba despre o simplă ceremonie de semnare a unui tratat ci de negocieri politice, reprezentarea externă a României cade în sarcina și în sfera prerogativelor Guvernului, respectiv ale Primului Ministru. Indiferent cum îl cheamă! Așa ar fi trebuit să fie, deci, și în cazul Summit-ului NATO de la Chicago din 20-21 mai a.c. De aceea, propunerea ca Președintele să „reprezinte” statul la reuniunile politice de nivel înalt ale NATO iar Premierul să „participe” la Consiliile Europene este un fals compromis. El nu are nici o bază constituțională.

7. Cât privește prezența Premierului la Consiliul European din 23 mai, ea se sprijină și pe un argument suplimentar. Evenimentul privește relațiile externe ale României numai sub aspect geografic. Din punct de vedere politic, întrucât UE este o (con)federație de state-națiune iar Consiliul European una dintre instituțiile sale prin care statele membre exercită împreună acele atribute ale suveranității pe care le-au pus în comun, întâlnirea aparține domeniului politicii interne. În plus, agenda evenimentului este una pur economică. Ea presupune cunoașterea aprofundată a dosarelor pe care le gestionează Guvernul și vizează luarea de decizii de natură a avea impact asupra respectivei gestiuni. Iată de ce, întreaga dispută referitoare la cel care deține puterea de decizie sau de reprezentare în domeniul politicii externe este, în acest caz, inutilă.

8. Lucrurile au mers atâția ani pe un drum paralel cu Constituția întrucât, după adoptarea acesteia, România a avut parte fie de „premieri-umbră” care prin vidul de caracter creat la conducerea Guvernului i-au obligat aproape pe șefii statului din perioadele respective să devină și șefi ai executivului, ca în sistemele prezidențiale, fie de „premieri fără țară” – adică fără partid sau fără o susținere reală în partidele politice ale majorității – obligați să împartă atributele guvernării cu Președintele spre a asigura echilibrul și stabilitatea la vârful puterii. Societatea a acceptat situația pe fondul deficitului de cultură politică dar mai ales în siajul tradițiilor noastre autoritariste – comuniste dar și precomuniste – care includ nevoia unui „părinte al națiunii” chemat să ne preia atât toate responsabilitățile cât și toate turpitudinile. Iată de ce actuala controversă asupra participării la Consiliul European, născută în condițiile coabitării politice, este una politică și culturală în același timp. Prin aceasta, rezolvarea ei este cu atât mai importantă.

Dacă, la limită, atunci când Președintele și Guvernul, șeful statului și șeful executivului au opțiuni politice identice situația este suportabilă, ea devine de neacceptat atunci când vederile lor asupra agendei de politică externă a țării diferă. Un stat nu poate avea în același timp două politici externe. Atunci când, totuși, se întâmplă astfel iar Președintele „reprezintă” statul oferind partenerilor externi descrierea unei politici care nu este și cea a Guvernului, criza constituțională internă consecutivă se transformă și într-un blocaj extern cu consecințe dezastroase pentru promovarea intereselor naționale.

9. Desigur, țara are nevoie de liniște iar nu de noi certuri. Desigur, Guvernul actual este unul chemat să organizeze alegerile și să asigure administrarea pe termen scurt a problemelor curente iar nu să lanseze reforme strategice. Cu toate acestea, nici măcar un Guvern de tranziție nu are dreptul să accepte derapaje constituționale. Spre a uni aceste contrarii, actualul executiv ar putea accepta un compromis care oricum ar fi mai aproape de litera și spiritul Constituției decât practicile care i-au precedat. El ar putea adopta un mandat privind poziția României la Consiliul din 23 mai și ruga apoi pe Președintele Băsescu, printr-o scrisoare respectuoasă trimisă în copie și liderilor europeni relevanți, să reprezinte România la acest eveniment. Ulterior Președintele ar urma să fie invitat, potrivit art. 87 din Constituție, spre a informa Guvernul cu privire la îndeplinirea mandatului. Pe o atare bază Guvernul ar fi în măsură să informeze Parlamentul și să răspundă în fața lui pentru cele întâmplate la Consiliul European. (În contrast, Președintele informează Parlamentul doar dacă vrea și nu primește întrebări de la acesta.)

Dacă s-ar proceda așa am primi confirmarea faptului că din lupta contrariilor se naște progesul, dovedindu-se, totodată, că și coabitarea poate servi le ceva.