Concurs de eseuri

Institutul „Ovidiu Șincai” organizează dezbaterea „VIITORUL UNIUNII EUROPENE. VIITORUL ROMÂNIEI”. Ne dorim o dezbatere cât mai amplă și profundă, rezultatele acesteia urmând a se concretiza într-un raport de analiză politică. Dezbaterea va fi completată de o competiție de idei, la care îi invităm deopotrivă pe cei cu o vastă experiență precum și pe tinerii studenți, cercetători, jurnaliști sau politicieni aflați la început de carieră. Mai multe detalii la adresa www.fisd.ro.

Cine iubește mai mult România?

Cei care spun că dacă își iubește țara Președintele Băsescu nu ar trebui să invite partidele politice la consultări pe tema modificării tratatelor europene și a reflectării acesteia în Constituția României, au dreptate.

Dacă ar face-o, reprezentanții USL ar critica faptul că Traian Băsescu a angajat deja România în fața Summit-ului UE fără să le fi cerut părerea și ar avertiza că angajamentul respectiv ar putea antrena costuri semnificative pentru contribuabilul român. Ei ar mai declara că modificările constituționale impuse de soluția juridică aleasă pentru amendarea tratatelor europene în direcția guvernării economice comune și a convergenței fiscale, ar putea fi operate doar după alegerea viitorului Parlament român întrucât doar acesta ar avea legitimitatea necesară.

Evident, acceptarea faptului împlinit ar afecta imaginea opoziției. Cu atât mai mult cu cât aceasta ar părea o victorie a lui Traian Băsescu, îndepărtarea de la putere a căruia se află în centrul discursului politic opoziționist cu atâta intensitate încât s-a creat senzația că este punctul unic al programului politic alternativ la actuala guvernare. De asemenea, liderii opoziției înțeleg că lansarea procedurii de modificare a Constituției înainte de alegeri le prinde într-o capcană. Pe de o parte, orice dezbatere prelungită, ca să nu mai vorbim despre eventualul refuz de a adopta modificările cerute de UE, va crea senzația că opoziția, din cauza orbirii sale anti-prezidențiale, condamnă România la izolare europeană și la statutul unui stat-membru de mâna a doua. Pe de altă parte, există riscul ca, odată cu discuția privind coordonarea Constituției cu reformele europene, să fie abordate și alte modificări pe care opoziția nu le dorește dar pe care nu vrea să le combată pe față spre a nu-și crea vulnerabilități electorale sau a abate atenția de la defectele guvernării către un subiect în care nu deține inițiativa. Nu este exclus ca referendumul privind modificarea Constituției să fie asociat cu alegerile parlamentare și astfel să se creeze o confuzie electorală favorabilă actualei puteri.

Nu este mai puțin adevărat, însă, că orice refuz al opoziției, fie el direct sau indirect, de a coopera integral, cu promptitudine și fără ezitări la introducerea în spațiul constituțional românesc a reformelor convenite de liderii europeni ar afecta grav credibilitatea României și ar reduce capacitatea ei de a se menține în trena plutonului politic fruntaș al UE. Simpla absență de la discutarea subiectului într-un cadru trans-partizan ar genera dubii cu privire la capacitatea României de a se comporta ca un coechipier serios în efortul comun privind construcția Europei politice, în egală măsură echitabilă, deschisă, solidară și inclusivă. Dacă întărirea caracterului federal al UE pe fondul crizei globale ar ajunge ostatec al gherilei politice românești, lucrul ar fi interpretat ca o manifestare de euroscepticism românesc și decuplarea României de locomotiva europeană s-ar produce cu mult mai rapid și cu zgomot mult mai mare decât s-a întâmplat cu Marea Britanie sau era gata să se întâmple cu Ungaria ori Cehia. De aceea, dacă Președintele își iubește țara ar fi mai bine să nu se încurce în consultarea opoziției, să își asume integral răspunderea modificărilor constituționale și să meargă mai departe de unul singur (evident, alături de majoritatea guvernamentală).

Ce ar face, însă, opoziția dacă își iubește țara? Ea ar trebui să constate riscul apariției unei UE cu mai multe viteze. Pentru România, care și așa se găsește în afara zonei Schengen și Euro, fiind totodată obiect al supravegherii în domenii esențiale precum acela al justiției - deci este deja un membru de rang secund, un atare risc este mortal. Nimic mai ușor pentru tandemul franco-german, care a lăsat în ofsaid până și City-ul londonez, să trimită Bucureștiul pe tușă. De fapt acesta este oricum proiectul secret al unora. Să ne gândim doar la entuziasmul cu care Olanda ar susține oficializarea și permanentizarea marginalizării României. Iată de ce, a accepta cât mai repede și fără critici inutile exigențele reformării UE, așa cum au fost stabilite la Summit-ul din decembrie 2011 nu ține de opțiunile politico-ideologice ale momentului ci de viziunea și responsabilitatea asupra destinului național.

În al doilea rând, opoziția ar mai trebui să observe că, pe fondul de nervozitate din capitalele europene, încrederea în România depinde de viteza cu care aceasta își asumă și își execută angajamentele. Românii se află într-un concurs cu ceilalți membri din afara zonei Euro spre a obține încrederea protagoniștilor actuali ai UE. De aceea, precipitarea cu care șeful statului s-a angajat în fața omologilor săi, chiar dacă a avut în concret motive criticabile sau a fost asociată cu o procedură deficitară, a fost corectă sub aspectul intereselor obiective ale României. Această grabă a trimis un mesaj simbolic pozitiv care ar trebui întărit prin simbolismul unei unități politice românești pe deasupra a tot ceea ce desparte puterea și opoziția în prezent.

În al treilea rând, ar mai fi de remarcat că singura șansă a României de a ameliora aranjamentele convenite la nivelul nucleului dur european ar fi tocmai implicarea plenară în negocierile de detaliu care vor urma și care sunt necesare spre a transforma niște principii în reguli, precum și o doctrină în mecanisme. Or, spre a putea fi influentă în aceste negocieri, nu numai că România trebuie să accepte rapid principiile pe care ele se vor baza ci și ca un atare accept, ca și poziția în discuții să se întemeieze pe susținerea întregii clase politice românești. La urma urmelor, cum în joc este soarta României pe termen lung și statutul său într-o uniune tot mai apropiată de ideea Statelor Unite ale Europei, nici un angajament românesc nu este serios și credibil dacă apare a fi doar angajamentul unui guvern cu o culoare politică dată iar nu angajamentul întregii națiuni asumat prin intermediul reprezentanților tuturor forțelor politice.

Dacă își iubește țara, așadar, opoziția ar trebui să propună constituirea unui Grup trans-partizan consultativ permanent care, pe toată durata negocierilor care vor urma și pe baza principiilor agreate de Consiliul european, să definească și să adapteze mandatul negociatorilor români. Pornind de aici întreaga clasă politică și-ar asuma răspunderea susținerii rezultatului final. Adică a noului tratat care deocamdată nu este mai mult decât o sumă de idei generale, în detaliile cărora se ascunde atât zeița democrației trans-naționale europene care trebuie eliberată cât și diavolul euroscepticismului care trebuie exorcizat.

Întrebarea la care se așteaptă acum răspunsul este cine își iubește mai mult țara? Președintele sau opoziția?

Uniunea celor 27 a murit! Trăiască Europa celor 26!

Generalul De Gaulle avea dreptate să se opună intrării Marii Britanii în Comunitatea europeană, estimând corect că vocația sa este mai degrabă atlanticistă și că afinitățile sale o leagă mai mult de America. Este drept că pe vremea aceea Londra era pilotul strategic al Washingtonului iar nu șerpașul său, dar în atitudinea față de Europa nimic nu s-a schimbat.

Deasupra (semi) deciziilor Consiliului European din 8-9 decembrie 2011 nu a planat, însă, atât autoizolarea Marii Britanii cât amalgamul dezolant de mediocritate și histrionism al primadonelor UE. Asemenea lideri - din nefericire incapabili a lăsa Uniunea să trăiască dar din fericire la  fel de incapabili a o lăsa să moară – sunt dovada irefutabilă a crizei în care se află și democrația națională.

În cea ce privește plata datoriilor suverane s-a decis să se mai stoarcă puțin lămâia ajutoarelor financiare, fără nici o viziune sistemică. Aceasta chiar dacă piețele bursiere au arătat că nu se pot lăsa atrase de asemenea măsuri pentru mai mult de douăzeci și patru de ore. Ar fi mai bine ca o conferință a creditorilor să conceapă și să negocieze direct restructurarea datoriilor suverane, decât ca jocul delirant și exasperant al seducției și abandonului, practicat de guvernanții UE, să continue a isteriza lumea.

În ceea ce privește salvarea Euro, s-a inițiat o procedură cu efecte în cel mai bun caz pe termen mediu și lung, care pun accentul pe disciplina bugetară și controlul transnațional al acesteia, excluzând, deocamdată, extinderea atribuțiilor Băncii Centrale Europene. Evident, Germania nu a înțeles, încă, faptul că nu poate beneficia de efectele federalizării suveranităților naționale fără să plătească din banii contribuabilului german nu atât cât acesta crede ci atât cât realitatea disparităților europene o impune. Alternativa este cunoscută dar se pare că, prăbușiți în șovinismul bunăstării, nemții au uitat-o.

Problema creșterii economice nu a primit nici un răspuns. Probabil s-a considerat că aceasta se rezolvă de la sine prin paleativele vizând reducerea febrei datoriilor și stoparea hemoragiei deficitelor bugetare, precum și prin revizuirea cvasi-structurală a tratatelor. Cea din urmă a fost concepută în așa fel încât Europa-piață să fie transformată dacă nu nu imediat într-o Europă politică – așa cum este necesar – măcar într-o Europă-poliție.

Atâta pot gândi și cuteza acești oameni. Să nu disperăm, însă. Este mai mult decât nimic. Nu putem garanta că astfel UE a fost salvată dar cu certitudine s-a cumpărat timp. Un timp ce poate fi esențial pentru a permite guvernanților să acumuleze curajul spre a propune populației terapia corectă și mai ales spre a face ca populația să o accepte. 

Principala sclipire de cutezanță a Consiliului European (probabil inspirată mai mult de panică decât de viziune) a constat în acceptarea decuplării treptei britanice de racheta purtătoare a navetei europene. Premierul Cameron trebuie să fi fost surprins de acest curaj. Acum el se poate întoarce acasă strigând: ”Am înfrânt! V-am adus izolarea pentru această generație!” (sic!). Probabil, însă, că bucuria produsă arogantului City londonez de știrea că speculațiile sale vor scăpa controlului Europei continentale, nu va dura prea mult după ce se va înțelege că, într-o lume a interdependenței, Marea Britanie va plăti prețul adaptării la politici a căror adoptare nu o va mai putea influența ca până acum.

România s-a asociat instinctiv Germaniei în proiectul reformării tratatelor. O opțiune corectă și obligatorie. Oricât ar costa-o, ea trebuie să nu se desprindă de plutonul fruntaș. Este singura șansă de a evita să rămână un membru de mâna a doua într-o UE cu două viteze.

În acest context apare limpede că Axa București-Londra era o soluție numai în afara UE. În interiorul UE locul României este alături de tandemul franco-german. Numai așa se poate spera că acest tandem nu se va transforma dintr-o locomotivă într-un directorat. Numai așa inițiativele franco-germane, acum marcate de miopia egoismului național, ar putea fi depășite în procesul concret al negocierii tratatului celor șaptesprezece plus nouă, astfel încât responsabilitatea să fie asociată cu solidaritatea și disciplina cu creșterea; precum și siguranța națională cu democrația transnațională. Numai așa ne vom întoarce de la iluzia că piața poate rezolva totul și că pacea depinde doar de libertatea schimbului, la natura originară a Comunității Europene care a fost un proiect politic servit de instrumente economice iar nu un proiect economic servit de instrumente politice.

România ar trebui să mai urmărească în contextul revizuirii tratatelor și desființarea diferențelor de statut între țările participante la proces, astfel încât automat toți semnatarii noului acord să intre în spațiul Schengen și Euro, urmând ca disparitățile să fie tratate prin politici adecvate, în interiorul iar nu în afara acestora.

În fine, se impune ca, odată cu nașterea Europei celor 26, aceștia să părăsească Uniunea celor 27, oferind simultan Marii Britanii un parteneriat privilegiat. Astfel o UE coerentă ar construi podul relațiilor oneste peste Canalul Mânecii. La urma urmelor, rămânerea Marii Britanii în afara UE este regretabilă dar nu letală.

Reforma ordinii sau ordonarea haosului

Pe coridoarele instituțiilor europene domnește îngrijorarea. În capitalele europene tensiunea atinge paroxismul. Piețele sunt nervoase. Dacă un singur membru al zonei Euro intră în încetare de plăți, Uniunea monetară se prăbușește și, odată cu aceasta, UE intră în comă.

Semnele haosului social sunt, pe de altă parte, vizibile. Nu atât măsurile de austeritate sunt cauza necontenitelor demonstrații și greve cât lipsa de încredere a condușilor în conducători. Este greu să accepți o terapie dureroasă când nu crezi în competența doctorului. Așa Europa devine un butoi de pulbere pe care îl poate aprinde orice scânteie sărită din incendiul arab sau din cuptorul iranian. Un alt război în Europa devine, astfel, o chestiune de timp.

Nimeni nu are, însă, dreptul să se declare surprins. Știam că această generație consumă mai mult decât produce. Știam că datoriile suverane au atins de mult cota de avarie. Știam că monedă comună nu poate fi puternică decât dacă se bazează pe o economie puternică. Știam că economia europeană nu poate fi puternică în lipsa unei guvernări economice europene. Știam că politica economică nu poate fi coerentă dacă nu se asociază cu o politică fiscală și bugetară coerentă. Știam că fără o politică socială comunitară cetățenii europeni – inclusiv cei marcați de decadența bunăstării și căzuți în șovinismul statului-providență – nu vor găsi rațiunea loaialității față de instituțiile europene și se vor refugia în lumea veche a egoismelor naționale. Știam că un Parlament fără drept de inițiativă legislativă și o Bancă Centrală fără drept la acordarea de împrumuturi nu au cum consolida securitatea democratică și respectiv financiară a UE. Știam că fără o politică externă, de securitate și de apărare comună UE nu rămâne decât o confederație confuză privată de instrumentele ultime ale oricărei politici.

De ce nu s-a făcut nimic spre a se evita criza UE? Mai întâi întrucât s-a sperat că scadența va fi amânată astfel încât plata datoriei va cădea în sarcina generațiilor următoare. Apoi fiindcă guvernanții naționali au văzut în UE banca de succese care putea finanța deficitul realizărilor naționale și totodată pubela în care se puteau arunca eșecurile naționale. În fine pentru că, după dispariția presiunii federatoare a inamicului sovietic, în spatele proclamatei reunificări europene și a frumoasei lozinci a solidarității, au renăscut demonii rivalităților naționale. Pentru națiunile imperiale ale occidentului european UE a devenit paravanul în spatele căruia puteau domina continentul. Germania voia o Europă federală cu instituții slabe. Franța, o Europă interguvernamentală cu instituții puternice. Marea Britanie, o Europă-piață pe care mărfurile britanice să circule fără frontiere iar interesele geo-politice britanice să fie protejate prin zâzanie și blocarea deciziei. Ceilalți au văzut în UE o vacă de muls; o vacă pe care cei din nord au încercat să o învețe a da lapte fără să mănânce iar cei din sud să o pască pe pășunile altora.

Astăzi UE se confruntă cu trei sfidări: pe termen scurt, plata datoriilor publice; pe termen mediu, reluarea creșterii economice; pe termen lung, eficientizarea instituțiilor europene. Corespunzător lor se pun trei întrebări: Este indispensabilă revizuirea tratatelor? Ce trebuie revizuit? Cum să vindem populației reformele?

Nici una din problemele menționate nu poate fi rezolvată în cadrul ordinii europene actuale. De aceea ea se cere reformată. Mai întâi politicile, prin utilizarea maximală a posibilităților oferite de tratate; apoi instituțiile, prin  revizuirea tratelor înseși. Cele două procese trebuie lansate simultan. Numai astfel ele vor evolua în candrul unei viziuni unitare și se vor stimula reciproc.

Mediocritatea actualilor lideri europeni, blocați în logica electoralistă și recăzuți în tribalism, arată clar că fără garanții instituționale, chiar și atunci când cunoaștem tratamentul crizei nu avem curajul politic spre a-l aplica. Europa inter-guvernamentală este gripată.

Doar o Europă cu adevărat federală poate ieși din impas. Aceasta este Europa majorităților care decid iar nu Europa minorităților de blocaj. Europa cetățenilor europeni iar nu Europa directoratelor naționale. Europa politică, adică o federație de state-națiune care își găsesc în democrația trans-națională deopotrivă securitatea națională (culturală) și internațională (geo-strategică), precum și securitatea personală și socială a cetățenilor lor.

Problema este că nici un proiect conceput în laboratoarele politicienilor naționali ori în cele ale birocrației eurocrate nu mai este cumpărat de cetățeni. Democrația națională este în comă iar cea trans-națională în incubator. Or, în absența unei democrații vibrante construcția europeană nu poate progresa.

De aceea se impune organizarea unei noi Convenții europene care să decidă viitorul constituțional al UE. O treime din membrii Convenției ar urma să fie desemnați de parlamentele și guvernele naționale (câte trei pentru fiecare stat membru), o treime de căte instituțiile europene (Parlament, Comisie și Consiliu) și o treime prin alegeri europene directe. Produsul Convenției ar trebui supus unui referendum european. Eventualele referendumuri naționale s-ar putea organiza numai spre a se decide dacă țara în cauză rămâne sau nu în cadrul unei UE organizate pe bazele constituționale stabilite de Convenție. Mandatul Convenției va trebui să includă organizarea unei guvernări economice europene, stabilirea procedurilor și instituțiilor care să asigure coerența între politicile economice, comerciale, monetare, fiscale, bugetare și sociale, internă și externă la nivel european, precum și definirea mecanismelor care să articuleze politicile europene cu cele naționale.
Timpul jocului de-a reforma UE a expirat. Dacă actuala ordine europeană nu va putea fi reformată acum, alternativa este haosul. Unii cred chiar că o nouă ordine nu poate ieși decât dintr-un nou haos; haos a cărui emergență ar trebui, deci, voluntar accelerată. Supraviețuitorii lui vor avea misiunea de a-l ordona într-un timp care ar putea acoperi, însă, întregul secol. Nu ne rămâne decât să sperăm că vor rămâne destui!