duminică, 18 martie 2012

De la represiune la infracțiune - eșecul gândirii autoritar-populiste în politica penală

Potrivit bilanțului prezentat de Procurorul General al României, doamna Laura Codruța Kovesi, numărul dosarelor penale în România în anul 2011 s-a ridicat la amețitoarea cifră de 1,7 milioane. Cum într-un dosar sunt în medie mai mulți învinuiți, rezultă că numărul românilor aflați sub urmărire penală este cu mult mai mare.

Doamna Kovesi a calculat că „un român din patru este implicat într-un dosar penal”. Evident că îi avea în vedere pe acuzați. Un analist observa că, dacă am socoti că o familie are în medie patru membri am ajunge la concluzia că în medie fiecare familie are un membru cercetat de parchet.

Într-un dosar penal sunt implicate, însă, și alte persoane în afara celor bănuite ca infractori. Dintre aceștia un statut special îl au martorii. Dacă pentru a se lămuri situația fiecărui suspect s-ar recurge la o medie de trei martori (ceea ce este rezonabil) am ajunge la concluzia uluitoare că întreaga populație a României este convocată la parchet cu un alt titlu decât cel de avocat sau expert. Orice s-ar spune, pentru aceștia contactul cu anchetatorii este traumatizant. Mai ales atunci când este posibil (iar asta este o practică deja consacrată) ca pe parcursul anchetei martorul să se transforme în inculpat.

Tot doamna Kovesi a adăugat că sunt cazuri în care unui procuror i se repartizează anual 1500 de dosare. Aceasta ar însemna șapte dosare de soluționat pe zi, în măsura în care s-ar lucra 365 de zile pe an fără pauză. Ceea ce este exclus. Chiar dacă nu toate dosarele sunt complicate, cifra rămâne astronomică ca nivel de încărcare a unei singure persoane.

Procurorul nu este încărcat, însă, doar cu un mare volum de muncă ci și cu un mare volum de răspundere. Nu este ușor să decizi asupra trimiterii unor oameni în fața instanțelor judecătorești cu perspectiva privării lor de libertate sau/și de alte drepturi. În joc este nu doar responsabilitatea profesională și umană față de cei acuzați dar și cea pentru securitatea echilibrului social; căci orice cetățean luat de la locul său firesc de viață spre a fi mai întâi cercetat iar apoi, eventual, condamnat la ani de închisoare, lipsește comunitatea în ansamblu de aportul său creator. Când milioane de oameni cunosc asemenea experiență trauma lor devine o traumă socială și nevroza care îi cuprinde devine nevroză națională.

Chiar dacă unele dintre dosarele la care făcea referire doamna Kovesi nu se finalizează cu rechizitoriu, foarte multe merg la instanța de judecată. Judecătorii au, așadar, o încărcare comparabilă. Stresul lor este accentuat de caracterul superior al răspunderii. Dacă procurorii numai propun, judecătorii decid. Eroarea judiciară, indiferent în ce sens, este a lor.

În același timp, un număr comparabil de cetățeni traversează experiența stresantă a sălilor de tribunal. Trecerea prin aceste săli are un impact la fel de mare asupra psihicului ca și trecerea prin secțiile de terapie intensivă ale spitalelor.

Supraîncărcarea procurorilor și judecătorilor afectează calitatea justiției și nivelul corupției. Pe de o parte, sub presiunea unui asemenea volum de sarcini greșelile sunt inevitabile. Or, în justiție, la fel ca și în medicină,  când vorbim despre greșeli vorbim de viața oamenilor și liniștea societății. Nu este de mirare că în percepția publică relația cu justiția a devenit un joc la ruleta rusească. Pe de altă parte, când masa celor cercetați este atât de mare iar numărul cazurilor inevitabil neelucidate ajunge la cote semnificative (doamna Kovesi preciza că în 2011 un număr de 1,1 milioane de dosare nu au putut fi soluționate) tentația de a ocoli justiția prin mecanismul dării și luării de mită este mare. Nu este de mirare, deci, că numărul acuzelor de corupție aduse magistraților este în urcare. Astfel justiția română ajunge să nu mai poată îndeplini criteriile eficienței oricărui sistem judiciar: predictibilitatea și credibilitatea. Acestea provin din convingerea generală că nici o faptă ilegală nu rămâne nesancționată și nici un nevinovat nu este pedepsit. Lipsa lor încurajează creșterea infracționalității, sporind totodată teama oamenilor cinstiți că orice li se poate întâmpla. Este adevărat că în haosul astfel creat nici un potențial infractor nu mai poate miza pe impunitate dar acest haos este și raiul în care marii infractori își pot face pierdută urma iar nedreptățile înfloresc!

Să mai adăugăm că nu toate infracțiunile efectiv săvârșite sunt descoperite. Astfel, nivelul real al infracționalității este sensibil mai mare decât numărul dosarelor penale. De aici aparența că românii ar fi un popor de infractori dintre care unii prinși iar alții neprinși încă.  

Cum se mai poate comporta normal în viața cotidiană un popor trăind în masă trauma subsecventă contactului cu ancheta și judecata penală? Cum poate un asemenea popor să producă bunurile materiale și spirituale de care are nevoie la nivelul maxim al capacităților sale obiective? Cum poate el să își păstreze demnitatea în raporturile cu alte popoare? Răspunsul este evident: nu poate!

O explicație a numărului mare de persoane supuse cercetării penale ar putea fi aceea că procurorii interpretează extensiv legea și văd în orice faptă o infracțiune și în orice om un infractor. Chiar dacă ar fi și așa, doar mentalitatea sau, eventual, abuzurile magistraților nu pot justifica cifrele menționate. Prima cauză nu poate fi decât devastatoarea viziune represivă care a inspirat adoptarea legislației penale românești. Dacă în medie fiecare român este implicat de o manieră traumatizantă în proceduri judiciare penale este în primul rând pentru că legea penală face din orice faptă o infracțiune. Faptele care nu sunt definite explicit ca infracțiuni pot fi trecute în categoria acestora pe calea interpretărilor la care ambiguitatea unor texte ori acceptarea analogiei ca metodă de criminalizare invită. Aceasta în ciuda faptului că în dreptul penal textele trebuie să fie de strictă interpretare.

Ordinea de drept a unei societăți poate fi comparată cu organizarea spațiului unui parc prin trasarea aleilor. Aleile indică traseele pe care oamenii se pot plimba în voie, tot așa cum legile stabilesc faptele care sunt îngăduite și cele care sunt interzise. De-a curmezișul peluzelor din parcuri vedem, însă, adeseori, cărări bătătorite de pașii unui număr mare de trecători. Atari cărări nu ar fi apărut dacă traseul lor nu ar fi fost cel cu adevărat util trecătorilor. În această utilitate rezidă legitimitatea cărării iar grădinarul înțelept schimbă traseul aleilor în consecință. Tot astfel, când prea mulți oameni încalcă o anumită lege, nu oamenii sunt răi ci legea este rea. Prin urmare nu oamenii trebuie schimbați ci legea.

Pe când eram student la drept, dorind să ridiculizez hiperideologizarea criminologiei, care insista să prezinte fenomenul infracțional ca rezultat al luptei de clasă, am profitat de dezbaterile de la un seminar spre a formula (evident sarcastic) teza „superiorității infracțiunii în comunism”. Întrebat de profesorul perplex ce înțeleg prin aceasta, am precizat că în timp ce în capitalism infracțiunea este contestarea ordinii impuse exploataților de către exploatatori, în comunism avem de a face cu „infracțiunea întregului popor” (sic!). Nu îmi imaginam atunci că la o asemenea aberație se va ajunge în România post-comunistă.

O vorbă din popor spune că „este de ajuns o bâtă la un car de oale!”. Parafrazându-o, s-ar putea susține că a fost de ajuns ca un fost procuror comunist dominat de dogma reprimării să fie propulsat, pe un fond populist, în funcția de ministru al justiției (este vorba despre doamna Monica Macovei) pentru ca relația dintre represiune și infracțiune să fie inversată: nu represiunea urmează infracțiunii spre a o combate și a împuțina infractorii ci logica represiunii, ridicată la rang de principiu al ordinii sociale și de obiectiv suprem al legii, cere transformarea oricărui act uman, oricât de firesc și de inocent, în infracțiune, aducând astfel la statutul de infractor un popor întreg.

Autoritarismul unei conduceri politice care nu crede decât în ordinea poliției și penitenciarelor; populismul aceleiași conduceri politice care vrea ca prin sacrificarea cât mai multor țapi ispășitori să calmeze tensiunile sociale abătând atenția masei de la adevăratele cauze ale nefericirii ei; năduful unei populații dezbinate și nevrozate care speră zadarnic că prin înăsprirea pedepselor aplicate oricui i se va face dreptate; presiunile birocraților europeni care au aplicat mecanismul de verificare și cooperare în justiție în mod utopic, aberant și iresponsabil reclamând performanțe măsurabile doar cantitativ – toate au determinat extinderea nemăsurată a criminalizării la fapte aflate dincolo de suportabilitatea psihologică și culturală a cetățeanului, precum și sporirea excesivă a pedepselor uitând că ceea ce descurajează infracțiunea nu este mărimea pedepsei ci inevitabilitatea și promptitudinea aplicării ei. Prin efectul unei atari abordări comportamentul infracțional (astfel cum a fost definit de lege în disprețul bunului simț, tradițiilor culturale și nevoii de coeziune socială) a devenit regula iar frica a ajuns unica metodă de prevenire a infracțiunii.
 
Orbirea politicianistă, incultura politică și lașitatea populistă nu au permis încă recunoașterea acestui fenomen care subminează, iată, unitatea, eficiența, sănătatea socială, liniștea și demnitatea națiunii române. Raportul doamnei Kovesi a pus în lumină crudul adevăr. El probează eșecul politicii penale a unui regim politic ghidat de mentalități autoritar-populiste. În lumina sa se impune nu doar amendarea urgentă a legislației (prin dezincriminare, depenalizare, contextualizare și clarificare a definițiilor, după caz) ci mai ales schimbarea cu curaj a mentalității represive care domină astăzi clasa politică și, pe cale de consecință, justiția românească.

miercuri, 14 martie 2012

UE sub tir național-populist

Consiliul European din 1-2 martie a blocat din nou aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen, în ciuda îndeplinirii de către cele două state a tuturor criteriilor stabilite de tratatele europene. Aparent blocajul este urmarea vetoului olandez. Astfel Olanda încalcă nesancționată obligația aplicării cu bună-credință a tratatelor.

În realitate, în spatele acestei opoziții stau și alte state ai căror lideri sunt prinși în capcana discursului național-populist. Pe fondul crizei economice globale renaționalizarea Europei devine amenințătoare. Compromiși de incapacitatea de a evita intrarea în recesiune sau deveniți impopulari din cauza măsurilor de austeritate impuse de aceasta, dar și seduși de perspectiva ajungerii la putere pe valul nemulțumirilor electoratului, tot mai mulți politicieni par a fi găsit în euroscepticism rețeta succesului. UE devine astfel țapul ispășitor al eșecurilor naționale.   

Olanda pretinde că extinderea spațiului de liberă circulație a persoanelor în UE ar pune în pericol securitatea individuală și socială a cetățenilor europeni, făcând posibilă invadarea Europei de valuri de imigranți împinși aici de sărăcie sau de înclinațiile criminale intrinseci culturii lor (sic!). Corupția din România și Bulgaria care, chipurile, ar împiedica aceste țări să apere eficient granița externă a Uniunii, vine abia ca un argument complementar.

Sacrificarea libertății de circulație a persoanelor sub pretextul că astfel securitatea și puritatea culturală a națiunilor europene ar fi salvate, este expresia curentului eurosceptic care marchează acum și campania electorală din Franța. Francezii au respins Tratatul constituțional printr-un referendum axat pe dezbaterea temelor naționale. Caz fără precedent, alegerile prezidențiale în curs aduc în dispută teme europene. Faptul ar fi salutar dacă ar marca recunoașterea realității că statele-națiune europene nu mai pot răspunde așteptărilor populare decât integrându-se într-o federație europeană. Din nefericire, ceea ce se urmărește este proclamarea preeminenței instituțiilor naționale asupra celor europene și a superiorității egoismului național asupra intereselor comune transnaționale. Domnul  Hollande se pronunță împotriva guvernării economice europene abia inițiată prin Pactul Fiscal, anunțând că dacă va fi ales va renegocia acest acord. Domnul Sarkozy cere în termeni ultimativi o „guvernare politică” a spațiului Schengen. O „Franță puternică” ar urma să definească principiile acestei guvernări permițând unor guverne „legitime” – spre deosebire de Comisia Europeană a cărei legitimitate democratică este negată – să sancționeze statele „leneșe” care nu combat suficient imigrația clandestină.

Extrem de îngrijorător este faptul că președintele unuia dintre statele fondatoare ale UE și inițiatoare ale acordurilor Schengen pune în discuție fundamentele comunitare ale unei politici de succes a Uniunii, fără ca premisele și măsurile invocate să aibă legătură cu realitatea.  

Comentariile d-lui Sarkozy privind reformarea „structurală” a spațiului Schengen pentru a face față fluxurilor migratorii crescânde, dincolo de evidenta încercare de  a atrage votanți ai extremei drepte, sunt lipsite de fundament real. Statisticile arată că în ultimii cinci ani numărul de imigranți ilegali in UE a scăzut. (Excepție face primăvara anului 2011 când fluxurile de imigranți din țările nord-africane au crescut considerabil sub efectul revoltelor denumite poetic și înșelător „primăvara arabă”, revolte în stimularea cărora Franța a avut propria contribuție.) Reducerea generală a dimensiunilor imigrației s-a datorat atât unei  mai bune gestionări a frontierelor externe ale Uniunii cât și crizei economice care a diminuat atractivitatea UE pentru cetățenii statelor terțe. În plus, electoratului francez, olandez, german etc. ar fi corect să i se spună că imigrația ilegală în UE constituie astăzi în jur de 1% din populația totală a Uniunii Europene.

Dacă o reformă a cooperării în cadrul Schengen și mai ales a evaluării gradului de executare a obligațiilor statelor membre poate fi utilă în vederea reafirmării solidarității europene și a împărțirii echitabile a sarcinilor, modificarea radicală a acquis-ului pentru atingerea unor obiective naționaliste și politicianiste este inacceptabilă. O nouă legislație națională menită să permită statelor UE ignorarea actualelor reguli Schengen și încălcarea principiului libertății de circulație ar contraveni atât principiilor statului de drept cât și Tratatelor UE. Ea ar reprezenta și o atingere adusă integrării europene.

Ideea domnului Sarkozy de a redefini rolul Comisiei Europene și al Curții Europene de Justiție pe motiv că ele nu ar avea legitimitatea democratică necesară spre a apăra interesele cetățenilor europeni în materie de securitate a frontierelor comune, este o încercare deghizată de a readuce în sfera interguvernamentală, a intereselor naționale divergente, o politică de succes până în prezent. De ce ar fi Guvernul Franței ales iar Comisia Europeană nu? Guvernul francez este legitimat prin votul de încredere al Parlamentului francez ales direct de cetățenii francezi. Comisia Europeană este legitimată printr-o procedură similară a Parlamentului European, ales direct de cetățenii europeni (inclusiv cei de origine franceză).

Acordurile Schengen fac astăzi parte din acquis-ul comunitar. Ele sunt o componentă centrală a spațiului de libertate, securitate și justiție pe care Tratatul de la Lisabona îl „oferă” cetățenilor europeni. Orice reformă a acquis-ului Schengen trebuie aprobată, deci, conform metodei comunitare sau, în situația în care principiul libertății de circulație este afectat, prin modificarea tratatelor (art.48). În primul caz, Parlamentul European nu va accepta o inter-guvernamentalizare sau renaționalizare a acquis-ului Schengen sau a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni – libertatea de circulație a persoanelor. Aceasta chiar dacă pare o tentativă de șantaj amintind de politica gaullistă a „scaunului gol” este anunțată de actualul candidat-președinte al Franței. În cazul din urmă, este greu de crezut că unanimitatea statelor membre va fi obținută sau că Franța va părăsi UE.

Adevărata problemă nu este apărarea frontierelor exterioare ale UE ci inconsistența politicii UE privind migrația. Este necesară o politică europeană comună care să stimuleze imigrația aptă a satisface nevoile pieței muncii și să contracareze decadența bunăstării și fenomenul îmbătrânirii populației statelor membre ale UE, ca și scăderea natalității în aceste state sau emigrația inteligențelor europene. În același timp se impune găsirea unei soluții comunitare care să garanteze aplicarea principiului solidarității și cooperării sincere între Statele Membre UE, înscris în tratate dar devenit literă moartă.

Dincolo de toate acestea, instituțiile și partidele europene ar trebui să reacționeze printr-o mai bună strategie de comunicare împotriva retoricii populiste, naționaliste și xenofobe care infectează discursul unor lideri europeni în viziunea cărora puterea este mai importantă decât viitorul european al națiunilor lor și pacea Europei.

duminică, 11 martie 2012

Putin după Putin

Vladimir Putin a câștigat un nou mandat prezidențial în fruntea Federației Ruse. Astfel el succede succesorului său. Adică își succede sieși. Teoretic aceasta înseamnă continuitate, predictibilitate și legitimitate. Așa va fi oare?

Alegerile prezidențiale au fost precedate de proteste, de contestări și de avertismente cu privire la fraudarea alegerilor. Tabăra putinistă a luat măsuri excepționale spre a-și asigura victoria. Democrațiile euro-atlantice au exprimat teama că scrutinul nu va fi liber și corect. Moscova oficială a socotit asemenea declarații ca amestec în procesul electoral din Rusia și a ajuns până la a denunța un complot având ca scop asasinarea candidatului favorit. Alegații grave care vor umbri relațiile internaționale.

Dacă Vladimir Putin ar fi câștigat alegerile în al doilea tur legitimitatea sa ar fi fost mai solidă întrucât bănuielile de fraudă ar fi fost mai greu de susținut. S-a preferat legitimarea prin caracterul ecrasant al victoriei. Un scor de peste 60% în favoarea câștigătorului este dificil de contestat.

Cu toate acestea, observatorii internaționali au declarat că alegerile au fost viciate. Nu, însă, în procesul votului ci de maniera părtinitoare în care s-a desfășurat campania electorală. Statele UE și SUA au luat act de rezultat și au lăsat să se înțeleagă că, deși nu îl contestă, nu apreciază maniera în care a fost obținut, cerând autorităților ruse să cerceteze cu exigență și imparțialitate sesizările referitoare la fraude.

Dincolo de toate aceste controverse și de acest zgomot se conturează o serie de probleme reale foarte preocupante.

Cine furat de retorică se grăbește să vorbească despre Rusia ca despre o cvasi dictatură, uită sau nu a știut niciodată cum a funcționat URSS. Într-adevăr, Rusia nu este o democrație de același fel cu democrația engleză, franceză, germană sau chiar română. Nu este în nici un caz o „democrație absolută”. Nu este nici chiar democrația clădită de Boris Elțin în perioada postcomunistă a acumulării primitive de capital. Asta nu înseamnă, totuși, dictatură.

Fără îndoială că Președintele Elțin a asigurat libertăți civile și economice extinse. Presa și organizațiile neguvernamentale s-au exprimat neîngrădit. Privatizarea economiei sovietice a avansat în marș forțat. În acest context, în principiu pozitiv, puterea economică a Rusiei a încăput pe mâna unor potentați. Aceștia s-au constituit în grupuri oligarhice care s-au substituit statului în relația cu cetățeanul și au manipulat societatea de o manieră care să permită transformarea bunului public în bun privat. Manipularea a utilizat inclusiv dezinformarea prin mass-media și a implicat numeroase ong-uri în acțiuni diversioniste conducând la slăbirea coeziunii sociale. Cei care regretă perioada Elțin ar trebui să își amintească faptul că, la apogeul său, singurele instituții care mai funcționau la nivel național erau poșta și căile ferate. Iată de ce, derutați și umiliți, rușii au ajuns să prefere ordinea libertății și certitudinea legitimității. Pe acest val a venit la putere Președintele Putin și așa se explică de ce a dobândit o uriașă popularitate.  

Potrivit expresiei lui Vladimir Putin însuși, Rusia este „o democrație controlată” sau o „democrație suverană”. Adică o democrație cu libertatea de expresie limitată de rațiunea de stat, astfel cum aceasta este definită de către deținătorul puterii politice rezultat din alegeri libere (nu neapărat și corecte).

Dacă acest tip de democrație nu le place (și asta pe bună dreptate), puterile occidentale ar trebui să se întrebe, totuși, care este partea lor de vină. Ele au crezut (atunci când nu au sprijinit procesul în mod direct) că o liberalizare haotică și ingurgitată de ruși fără a fi asimilată, va scoate Rusia din concursul super actorilor globali. Perspectiva debarasării de un rival incomod a fost atrăgătoare. Pentru ca ea să se împlinească s-a lucrat prin capitalul străin, prin structurile societății civile, prin crima organizată transfrontalieră. Toate acestea au diminuat securitatea Rusiei care a devenit o putere decadentă. Or, insecuritatea politică duce la limitarea libertăților civile după cum umilirea duce la iraționalitate.

Ar fi fost, desigur, mai înțelept ca Rusiei post-sovietice să i se asigure un rol clar în sistemul global de securitate și în ordinea bipolară, să i se respecte dreptul de a-și urma propria cale spre democrație și să i se ofere un fel de Plan Marshall care să îi asigure reconsolidarea după epuizarea suferită în Războiul Rece. Nu a fost așa și, iată, ursul rănit este azi mai problematic decât ar fi fost el sătul și sănătos.  

Dacă Rusia a fost slăbită ea nu a fost anihilată. (Ținând seama de caracteristicile ei ar fi fost, de altfel, imposibil.) În atari circumstanțe, venind la putere, Vladimir Putin și-a propus refacerea puterii Rusiei. În acest scop a folosit atuurile de care dispunea: resursele energetice și dependența de ele a UE; resursele geo-strategice și nevoia actorilor euro-atlantici de a recurge la ele spre a rezolva problemele de securitate ale lumii; veto-ul în Consiliul de Securitate al ONU; arsenalul nuclear. Prețul petrolului, controlul progresiv (nu progresist) asupra societății civile și „pactul” impus oligarhilor i-au permis stabilizarea statului și readucerea lui în clubul operatorilor globali. Vor funcționa aceste soluții și de acum înainte, când Putin își succede oficial la cârma federației dar și când în interior libertățile restrânse (nu ucise) își afirmă puterea de atracție, în timp ce în afară omenirea se clatină sub efectul cutremurului produs de criza economico-financiară și cea a democrației și moralei?

Primul ministru Putin nu a reușit să scape Rusia de statutul de putere petrodependentă. Aceasta va juca acum împotriva Președintelui Putin legând soarta mandatului său de fluctuațiile prețurilor pe piața energiei. Pe de altă parte, exporturile produselor manufacturate rusești vor fi lovite de recesiunea economică care îi afectează principalul cumpărător, UE. Aceasta îi va frâna creșterea economică și va genera tensiuni sociale; tensiuni care se vor asocia cu cele politice deja ajunse la cota de avarie. Împreună vor circumscrie un mediu de afaceri tot mai neprietenos (inclusiv sub presiunea autorității politicului în economie) care va fi, în consecință, incapabil să atragă investiții de capital străin. Tuturor li se adaugă problemele demografice ale Rusiei – o populație în dramatică scădere, îmbătrânită, conservatoare și risipită pe un teritoriu imens.

Dacă prețurile la materiile prime (în special petrol și gaz) pe piața mondială vor scădea, recesiunea în spațiul euro-atlantic (în special în UE) se va menține iar structura demografică negativă a societății ruse nu își va modifica rapid tendințele – toate ipoteze foarte probabile – Rusia va fi obligată fie la reformarea drastică a regimului politic creat de Vladimir Putin însuși fie la traversarea unei neo-stagnări care va conduce la implozia sistemului.           

Întrebarea este cine va putea opera „schimbarea” necesară? „Tragedia” lui Vladimir Putin (sub aspectul credibilității și legitimității) este că a câștigat alegerile din primul tur; tragedia Rusiei (sub aspectul perspectivei reformelor) este că nimeni altul decât Vladimir Putin – eroul resuscitării Rusiei ca jucător geo-strategic cu relevanță globală și creatorul actualului regim politic rus – nu avea cum câștiga alegerile. Opoziția rusă post-sovietică a ratat întâlnirea cu istoria. Nu era nevoie de oprimarea ei pre-electorală spre a fi învinsă în concursul electoral. Societatea civilă rusă, cu mult mai activă și mai lucidă, nu vede în actuala opoziție (care se luptă cu Putin iar nu cu sistemul putinist) o alternativă reală și viabilă dar nici nu a reușit să degaje elita politică deopotrivă vizionară și pragmatică reclamată de realități.            

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că ori de câte ori a dorit să se modernizeze, Rusia a fost nevoită să oprească locomotiva reformei și să o pună în marșarier spre a recupera vagoanele conservatoare pierdute mult în urmă, în imensitatea Rusiei profunde. (Imensitate care i-a salvat independența și puterea dar i-a anihilat capacitatea de schimbare și de adaptare la evoluțiile globale.) În Rusia reformele au venit totdeauna de sus. Statul a avut nevoie de putere spre a dinamiza societatea. Cu cât reușea mai puțin (inerția socială fiind mare) cu atât adinamismul social cerea creșterea puterii dominatoare a statului. Astfel s-a ridicat presiunea în cazanul libertăților ducându-l până în pragul exploziei. Atunci când statul a dorit să acorde societății libertatea de a se autodinamiza, izbucnirea anarhismului în care s-a convertit imediat aceasta (libertatea societăților conservatoare este anarhia) l-a speriat și l-a determinat să închidă din nou supapele. Lucrurile se petrec aidoma în Rusia post-sovietică amețind lumea printr-o alternață infernală de pași înainte și înapoi (de regulă unul înainte și doi înapoi) care fac imposibilă auto-reformarea ordonată și durabilă a sistemului. Iată mecanismul imploziei!

Pe termen scurt, stabilitatea Rusiei depinde de menținerea prețului petrolului la nivele care să îi permită plata datoriei publice și de existența crizelor regionale care să facă intervenția sa necesară pentru succesul strategiilor preconizate de protagoniștii euro-atlantici. Numele care sintetizează ambele condiții este Iran. Alte nume pot fi Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Peninsula Coreană și chiar Turcia. Rusia va fi interesată ca sancțiunile împotriva Iranului să mențină ridicat prețul petrolului sau ca tendințele neo-otomane ale Turciei să complice relațiile israelo-arabe astfel încât atitudinea Kremlinului față de Siria sau, iarăși, Iran să fie esențială în definirea și menținerea echilibrului regional. Altminteri, locul continuității și al certitudinii, dorite de Vladimir Putin în scopul reconsolidării puterii globale a Rusiei, va fi luat de disoluția structurilor de putere internă, fragmentarea socială și colapsul statului.

Un asemenea curs este periculos, însă, și pentru stabilitatea și securitatea UE. Cutremurele în ocean produc valuri gigantice care calamitează viața uscatului limitrof. De aceea UE este tot atât de interesată în transformarea progresistă a Rusiei cât și Rusia însăși. În atare scop ea dispune de instrumentul Parteneriatului pentru Modernizare. Din nefericire, eficacitatea acestuia este subminată de dogmatismul ideologic, complexul de superioritate, narcisismul, dezbinarea internă, egoismele naționale, deficitul de viziune și lipsa de voință politică ale UE.

Mai mult ca niciodată implozia politică a Rusiei amenință echilibrul Europei. Mai mult ca niciodată apare limpede că Europa are nevoie de o Rusie stabilă, puternică și democrată. Spre aceasta se poate merge nu dându-i lecții de democrație sau de reformă lui Vladimir Putin și nici încercând decuplarea sancționatorie, respectiv izolarea Rusiei sau izolarea de Rusia. Construcția interoperabilității cu Rusia, integrarea efectivă a Rusiei, circumscrisă de respect reciproc,  în ordinea europeană și euro-atlantică, precum și cooperarea structurată întru asigurarea dezvoltării economice sănătoase și durabile a Rusiei, devin priorități urgente ale relației strategice euro-ruse.  

Fi-va oare UE la înălțimea unei atari mize? Aceasta presupune adâncirea și accelerarea propriei sale reforme. Or, perspectivele reformării UE, ca și acelea ale reformării Rusiei exclusiv din interior, sunt, în cel mai bun caz, modeste.

Așadar, Putin după Putin... Un lider tot mai inconturnabil și tot mai singur!

luni, 5 martie 2012

Surprize și surprize – România, Serbia și UE

Exigențele României privind drepturile comunității românilor / vlahilor din Timoc, reînnoite înaintea Consiliului European care urma să confere Serbiei statutul de țară candidată la calitatea de membru al UE, au creat o minicriză politică în Europa. Chiar dacă, în cele din urmă, impasul a fost depășit, el impune câteva observații care nu trebuie ignorate.

Incontestabil atitudinea Bucureștiului a produs o mare surpriză. Explicațiile suprizei sunt de natură generală și de natură specifică.

Cele dintâi își au originea în obișnuința generală cu o Românie care nu face nimic spre a-și impune punctele de vedere. O Românie mereu rațională, generoasă, flexibilă. O Românie veșnic abordabilă și deschisă spre compromisuri. Atât de deschisă încât ajunge până la compromiterea propriilor priorități. De la o asemenea Românie nimeni nu se aștepta să anunțe că are exigențe care, dacă nu vor fi satisfăcute, vor determina blocarea unei decizii europene îndelung pregătită și grijuliu negociată de protagoniștii UE.

Surprinși și ...furioși, reprezentanții Comisiei Europene au reproșat diplomației românești că nu a avertizat în legătură cu existența problemei astfel încât aceasta să poată fi rezolvată înainte de a izbucni criza. Așa este! Suprareacția europeană față de poziția României se poate explica și prin această surpriză. Nu am știut să o evităm pregătind terenul din timp. Ne putem întreba, însă, dacă UE în ansamblul ei, asurzită de tăcerea cronică a României, mai are capacitatea de a auzi solicitările românilor.

Motivul specific al surprizei europene ține, însă, de faptul că nimeni nu se aștepta ca România să devină intransigentă tocmai în legătură cu Serbia. Aceasta mai ales în momentul cu uriașă încărcătură simbolică în care dobândirea statutului de candidat reprezenta revenirea ei în familia europeană și recunoașterea progreselor democratice făcute cu mari sacrificii de orgoliu național.

În ultimii aproape două zeci de ani de traversare a deșertului Serbia a avut mereu alături România. Chiar și atunci când, din loialitate față de valorile democratice și de aliații euro-atlantici, liderii politici români au declarat că intervenția militară NATO în Balcanii de Vest este „legitimă și necesară”, Serbia a fost încă în măsură să își pună la adăpost flota civilă aeriană la Timișoara. După căderea regimului Milosevic oamenii politici români au fost printre primii care s-au deplasat la Belgrad spre a da un semnal că Serbia este din nou frecventabilă și trebuie tratată cu respect de comunitatea internațională. Ulterior, România a refuzat cu încăpățânare recunoașterea secesiunii kosovare riscând izolarea în UE și NATO. În fine, tot România a militat consecvent pentru ca Serbiei să îi fie validate perspectivele europene, să îi fie respectat dreptul la integrare europeană și să îi fie acordat statutul de candidat oficial la aderare. O asemenea politică venea în mod evident din convingere iar nu oportunism. Iată de ce vetoul românesc de ultim moment apărea ca o mișcare irațională aptă a răpi României roadele unei acțiuni politico-diplomatice coerente cu caracter strategic. Oricât de importanți vor fi fost românii timoceni, blocarea deciziei UE în favoarea Serbiei ar fi constituit o înfrângere strategică pentru România.

Rezultă că Bucureștiul a ales greșit momentul și motivul flexării mușchilor. Statutul de candidat oferea Serbiei un premiu simbolic iar actualei ei guvernări pro-europene (deci, favorabilă României) un atu suplimentar în importantele alegeri care urmează să aibă loc în curând. Succesul european al Președintelui Tadic este de natură a stopa accesul la guvernare al naționaliștilor sârbi. (Aceasta era o altă miză strategică a deciziei UE.) În rest, pe parcursul negocierilor de aderare, România ar fi avut nenumărate ocazii de a ridica și rezolva problema timocenilor. Protocolul româno-sârb privind chestiunea timoceană – un document care nu rezolvă problema drepturilor dar organizează procesul care ar urma să ducă la acordarea lor – a reprezentat o soluție de ultim moment aptă a evita un dezastru strategic. Ea a permis fiecăruia să își salveze imaginea.

S-a speculat că România a încercat să creeze un blocaj în legătură cu Serbia spre a impune deblocarea intrării sale în spațiul Schengen. Este fals! Soarta Serbiei nu conta câtuși de puțin în ochii celor care se opuneau abuziv intrării României în spațiul Schengen. Mai mult, pentru cercurile eurosceptice, național-populiste și xenofobe vest-europene, extinderea UE prin integrarea Balcanilor de Vest (a Serbiei, în special) este tot atât de nedorită cât și extinderea spațiului Schengen prin includerea României și Bulgariei. În consecință, posibilul qui pro quo imaginat de români ar fi putut duce la ratarea ambelor ținte – statutul de candidat UE pentru Serbia și cel de membru Schengen pentru România. State precum Olanda (căci despre aceasta este vorba în primul rând), menținând opoziția față de București, ar fi putut scăpa de candidatura sârbă cu mâna României.

Mai degrabă a fost vorba despre un raționament de politică internă (în care chestiunea Schengen a jucat, cel mult, rol de fundal). Într-un an electoral, când tot ceea ce ține de identitatea și demnitatea națională devine subiect de maximă sensibilitate, drepturile „românilor” timoceni căpătau potențialul unei dispute cu capacitatea de a dirija voturi spre una sau alta dintre taberele în concurs. Opoziția însăși a cerut fermitate în apărarea timocenilor. (Este adevărat că la Bruxelles, discursul reprezentanților Opoziției a fost diferit căci ce este patriotic la București nu este politic corect în UE.) Cu perspectiva insuccesului pe tema Schengen și prins între „patriotismului alegătorilor” și oportunismul opoziției, Guvernul român nu s-a gândit să obțină intrarea în Schengen la schimb cu statutul de candidat al Serbiei, ci drepturi pentru „românii” timoceni în locul intrării în Schengen.  

Dacă fermitatea intempestivă a României a surprins, de (justiticate) surprize a avut parte și România. Căci surprinzatoare (cel puțin pentru unii) a fost duritatea criticilor formulate de toată lumea la adresa României, consecutiv atitudinii sale în chestiunea sârbă. Două sunt explicațiile principale ale acestui adevărat criticism: una conjuncturală și alta structurală.

Explicația conjuncturală stă în încercarea adversarilor Serbiei de a folosi cererile României în chestiunea minorităților spre a desprinde Serbia de România. Ulterior, lipsită de un aliat ca Romania, Serbia va fi mai ușor de supus. Toți cei care (state sau politicieni) de-a lungul anilor s-au opus deschiderilor europene către Serbia, care au lucrat pentru izolarea și pedepsirea Serbiei, care au descris Serbia ca pe unul din relele supreme ale timpului, dintr-o dată s-au întors către România, cea care cu riscuri și costuri semnificative se opusese consecvent unor asemenea atitudini, acuzând-o pentru subminarea perspectivelor europene ale Serbiei. Cine să creadă că o asemenea convertire este sinceră?!

Acest lucru trebuie înțeles la Belgrad, acolo unde lipsa de flexibilitate și realism în recunoașterea aspirațiilor culturale ale vlahilor timoceni a fost în egală măsură responsabilă pentru impas, întrucât a împins România într-o poziție strategic ilogică. Serbia era cea dintâi care avea interesul să ajungă rapid la o înțelegere cu România așa încât în momentul primirii statutului de candidat aceasta (eliberată de propriile presiuni interne pe tema timoceană) sa apară pentru opinia publică sârbă ca susținător absolut iar alianța strategică româno-sârbă să poată fi menținută. Mai ales pe fondul problemelor interne ale celuilalt mare aliat regional al Serbiei, Grecia, angajamentul Bucureștiului alături de Belgrad rămâne esențial pentru viitorul națiunii sârbe în UE. 

Alianța româno-sârbă este importantă și pentru Romania. Înveninarea relațiilor cu vecinul sârb slabește România tulburând echilibrul geo-strategic în Europa de Sud-Est. Proclamarea eligibilității Serbiei ca membru al UE este un moment psihologic major marcând trecerea simbolică a sârbilor din tabăra cvasi dușmanilor Occidentului în tabăra cvasi aliaților Occidentului. În acest moment România trebuie să fie alături de Serbia. (Cu atât mai mult cu cât a nu fi alături de Serbia acum echivalează cu a nu fi nici alături de Occident.) În plus, România trebuie să facă limpede că susținerea Serbiei nu este legată de nici un qui pro quo, nu urmărește nici o compensație și nu așteaptă nici un comision. (Dorința Împăratului Napoleon al III-lea de a păstra Nisa și Savoia pentru Franța pe când sprijinea activ și efectiv unificarea Italiei, nu le-a fost iertată de italieni „binefăcătorilor” lor francezi nici până azi.)    

Explicația structurală a surprinzătoarei iritări a UE stă în complexele de superioritate față de România care sunt latente în toate sufletele și care așteaptă cel mai mic pretext spre a se exprima cu virulență. Acum pretextul a fost Serbia. Satisfacția cu care voci din toate familiile politice și din toate zonele geografice au denunțat «manevrele», «șantajul» și «obstrucționismul» României, trebuie să ne dea de gândit. Aceste condamnări nu țin nici de oportunismul politic și nici de vreo subită simpatie pentru cauza sârbă, ci de sindromul românosceptismului.

Din această istorie fiecare are câte ceva de învățat. Diplomația română, că demersurile sale trebuie încadrate mai bine în perspectiva strategică și pregătite cu mai mare temeinicie. Diplomația sârbă, că remarcabilei sale capacități de rezistență și admirabilului său simț al demnității naționale trebuie să îi adauge și un gram de flexibilitate și pragmatism.

Satisfacția cu care românii au salutat „succesul diplomatic” al Bucureștiului în chestiunea timoceană (uitând, parcă, de insuccesul în chestiunea Schengenului) se cere corect înțeleasă. Pentru români victoria a fost repurtată nu împotriva Belgradului ci împotriva aroganței Bruxellesului. Sârbii rămân frații noștri în timp ce Europa directoratului occidental care ne cere să ne umilim „autocritic” în fiecare zi ne pare (pe drept sau pe nedrept) tot mai departe, mai străină și mai ostilă. Concluzia este că românii vor o Europă federală iar nu o Românie subsidiară. După ani de smerenie impusă (și autoimpusă) ei tânjesc după măreție. Politica autoflagelării nu va mai aduce recompense electorale.

În fine, UE ar face bine să rețină că unei Românii permanent tratate incorect nu i se poate cere la infinit să fie generoasă, rațională și flexibilă. România a arătat acum că poate fi și dificilă în relațiile cu partenerii europeni. Românii au verificat (așa cum mai înainte au făcut-o polonezii) faptul că fiind dificili, chiar dacă nu sunt mai iubiți devin mai respectați. Au văzut și le-a plăcut. Ei vor fi înțeles, poate, că viitorul României europene stă în primul rând nu în simpatiile ocazionale pe care le câștigăm cu titlu individual la Bruxelles ci în solidaritatea națională pe care o construim acasă și prin care ne jucăm șansa în lume. Este posibil, deci, ca din chinurile crizei sârbe să se fi născut o altă Românie. Să fie într-un ceas bun!