miercuri, 4 aprilie 2012

Republica Moldova – un vecin strategic uitat

Prefațând noul mandat prezidențial al lui Vladimir Putin, actualul șef al Federației Ruse, Dimitri Medvedeev, l-a numit pe vicepremierul Dimitri Rogozin în calitatea de co-președinte al Comisiei inter-guvernamentale ruso-moldave și reprezentant pentru Transnistria. Ținând seama de personalitatea și biografia celui care a primit respectivele misiuni această numire nu este un simplu fapt divers.

Doctor in filozofie, licențiat în jurnalism și economie, fost sportiv de performanță (membru în echipa de baschet a URSS) dar și combatant în unitățile de voluntari ruși care în 1992 au luptat în conflictul transnistrean, domnul Rogozin a lăsat pe unde a trecut amintirea unei puternice personalități: fondator și șef de partid (a condus Partidul Patriei fiind luat în calcul pentru candidatura la președinția Rusiei), parlamentar (a fost vice-președinte al Dumei și șef al delegației ruse la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei), diplomat (negociator cu UE referitor la statutul regiunii Kaliningrad și ambasador la NATO). Ca vice-prim-ministru supraveghează gestiunea complexului militar-industrial rus și coordonează negocierile cu NATO referitoare la scutul american anti-rachetă.
Dimitri Rogozin este mai mult decât un politician și mai mult decât un tehnocrat: este un tehnocrat cu un crez ideologic și o cauză politică. Plasându-se când la stânga (neo-comunistă) când la dreapta (naționalistă) spectrului politic, a rămas un consecvent velicorus, un ireductibil militant pentru măreția Rusiei, convins de legătura indisolubilă între aceasta și securitatea macro-echilibrelor globale.
Numirea unui asemenea om în calitatea de „Mister Moldova” al Kremlinului trece dincolo de simbol. Ea nu numai că afirmă hotărârea Rusiei de a ieși din băltirea actualului status quo transnistrean și din ambiguitatea prezentelor raporturi cu Chișinăul dar și de a proiecta soluțiile pe care dorește să le promoveze (a se citi să le impună) în context geo-strategic regional și global. Republica Moldova se profilează, astfel, ca un stat din vecinătatea comună a Rusiei și UE cu valoare strategică.

Dacă la Moscova semnificația strategică a Republicii Moldova este conștientizată – aducerea în scenă a lui Dimitri Rogozin în rol de june prim o dovedește – la Bruxelles Moldova este un vecin uitat. Prinsă în capcana crizei Euro și a datoriilor suverane, preocupată a se dota cu o guvernare economică federală compatibilă cu egoismele naționale, presată de nevoia unei soluții care să-i rezolve problema securității energetice dependente de Rusia dar și de viesparul politic ucrainean, exasperată de îndărătnicia autoritaritaristă a Belarusului lukașist, înămolită în controversele cronice ale Balcanilor de Vest, UE nu mai are nici neuroni disponibili nici nervi intacți spre a dezvolta o politică moldavă. În momentul în care Rusia pare pregătită a lua o nouă (și decisivă) inițiativă, unica speranță legată de Occidentul euro-atlantic vizează exclusiv o reacție inspirată (căci despre fermitate nici nu poate fi vorba). O atitudine activă iar nu doar reactivă a Bruxellesului este deocamdată exclusă.

Socoteala de la Moscova s-ar putea, însă, să nu se potrivească și cu socoteala de la Chișinău. După ani de instabilitate politică consecutivă incapacității de a mobiliza majoritatea parlamentară necesară alegerii unui șef al statului, moldovenii au reușit, în fine, să se doteze cu un Președinte; și încă unul care a anunțat că va efectua prima sa vizită oficială la Bruxelles spre a marca simbolic orientarea sa politică. O orientare împărtășită și de Guvern, împreună cu majoritatea guvernamentală pe care acesta se sprijină. Respectiva majoritate, alcătuită din partide de centru, centru-dreapta și centru-stânga, este nu doar reprezentativă pentru toate principalele segmente sociale ale societății moldave, așa cum s-a transformat ea în ultimii douăzeci de ani, ci și cea mai ferm așezată pe vectorul integrării europene după romantica guvernare Mircea Druc la începutul anilor 90. Cu un asemenea interlocutor misiunea lui Dimitri Rogozin nu va fi chiar ușoară.

Dintr-o atare perspectivă s-ar putea spune că, dacă numirea domnului Rogozin este expresia unei politici active în raport cu UE, ea ar putea indica, cel puțin parțial, o politică reactivă față de ultimele evoluții moldave. Kremlinul a trebuit să ia inițiativa spre a preveni o posibilă răsturnare a marelui car politic rus de către mica buturugă geo-strategică moldavă.
Evident, raportul de forțe între Rusia și Republica Moldova este cu totul asimetric în favoarea celei dintâi. Lăsată singură în această încercare cea din urmă va sfârși prin a se „adapta” la exigențele celui mai puternic. În măsura în care cedarea nu va interveni însă imediat (și în contextul actual rezistența Chișinăului este foarte probabilă) pierderi strategice importante se vor putea înregistra atât la Moscova cât și la Bruxelles.

Rusia realizează, probabil, că intrarea într-o confruntare de uzură cu Chișinăul îi va reduce drastic capacitatea de a utiliza cartea moldavă în jocul strategic regional și global în care soluția la conflictul transnistrean (prin eliberarea Moldovei de amenințarea transnistrializării  și acceptarea europenizării ei) ar putea altminteri fi legată de recunoașterea acordurilor ruso-abhaze și ruso-osetine, de respectarea intreselor rusești în Balcanii de Vest, de consolidarea (cvasi)monopolului rusesc în livrarea petrolului și gazului către UE, de revizuirea proiectului instalării sistemului antirachetă american în proximitatea frontierelor ruse etc. De aceea Kremlinul trimite în luptă pe unul dintre „generalii” săi cei mai capabili. Conștientizează oare și UE faptul că un conflict ruso-moldav la frontierele sale (conflict care va antrena inevitabil și imediat cel puțin unul dintre statele membre, România, dar și un mare vecin cu impact strategic, Ucraina) mai întâi va crea un nou focar de insecuritate general europeană iar apoi va pune în discuție evoluția parteneriatului strategic UE-Rusia? Probabil că nu!
Recent, unul dintre consilierii Președintelui României, domnul Iulian Chifu, remarcând semnificația scoaterii la înaintare a domnului Rogozin, atrăgea atenția că preocupați exclusiv de deficitul bugetar și de datoria publică, de guvernanța economică europeană și de pactul fiscal, de strângerea birurilor și a curelei, adică ajunși prizonieri ai „contabilității”, riscăm să pierdem perspectiva strategică și să ignorăm prioritățile securității geopolitice. În consecință, el recomanda ca statul român să recentreze atenția spre politica de securitate și în acest sens să-și reconsolideze alianțele euro-atlantice redinamizând acțiunea lor pe frontul rusesc.
Diagnosticul domnului Chifu este just. Terapia, însă, comportă discuții. Aceasta întrucât ea pare a se baza pe rețetarul neo-conservator care a creat, deja, nenumărate probleme în lume, ca și pe o anumită prejudecată ruso-sceptică.
Redinamizarea dialogului în cadrul alianțelor euro-atlantice actuale ale României este, într-adevăr, urgentă. Tot așa cum urgentă este reechilbrarea agendei economice globale cu agenda geo-strategică. Bucureștiul trebuie să își regăsească aptitudinea de a aduce aliaților săi nu numai informații brute din aria sa de cunoaștere specifică dar și informații interpretate analitic, precum și contribuții intelectuale caracterizate de imaginație prospectivă.
Dincolo de aceasta, însă, ca țară de linia întâi la frontiera răsăriteană a UE și a NATO, România ar trebui să înțeleagă că neutralizarea pericolelor securitare avându-și originea la Kremlin poate fi realizată în mod efectiv și durabil mai ales prin creșterea nivelului de securitate al Rusiei. Or, din perspectiva României, a UE și a NATO așa ceva se poate obține prin trecerea de la parteneriatul circumspect cu Rusia ori, și mai rău, de la logica Războiului Rece la integrarea Rusiei în sistemul de securitate european și euro-atlantic. Dacă Rusia lui Vladimir Putin pare a fi renunțat la doctrina cancelarului Gorceakov, pe care dădea semne a o promova Rusia lui Boris Elțin, este acum necesar ca respectiva abordare să fie promovată de UE care, raportându-se la Moscova, să spună : „Europa nu se ofensează, Europa se asociază!”
Între o putere globală hard decadentă (Rusia) și o putere globală soft emergentă (UE) interesele strategice pot fi convergente, complementare sau / și compatibile. Pe o asemenea bază se poate construi. Aceasta presupune, însă, secularizarea relațiilor cu Rusia și resetarea lor în termenii securității comune care impun eforturi solidare spre realizarea interoperabilității legislative, politice, instituționale, economice și chiar culturale.
Acționând din interiorul alianțelor sale și de aceea putând fi decomplexată, România ar trebui să dedramatizeze și dezideologizeze raporturile cu Rusia, pentru ca astfel să-și procure contextul în care să propună redefinirea securității Rusiei, a UE și a vecinătății lor comune în termenii unei unități coerente. Dacă ar reuși-o, România ar aduce o contribuție semnificativă și pozitivă la echilibrarea interesului strategic al Rusiei cu cel al UE pentru Republica Moldova, prevenind transformarea acesteia într-un teren de confruntare strategică și salvgardându-i perspectivele europene.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu