O naţiune pe cale de dispariţie?

S-a acordat o prea mică atenţie recentului recensământ care a confirmat prognozele avertizând asupra scăderii galopante a populaţiei României. Demografia este mama istoriei. Românii au prilejul să o simtă pe pielea lor.

Coborârea sub pragul psihilogic de 20 milioane de suflete (unele calcule afirmă că, dacă tendinţa se menţine, prin 2050 vom ajunge şi sub cel de 15 milioane) indică decăderea din rangul unei naţiuni mici printre naţiunile mari la cel de naţiune mică, pură şi simplă. Avem de a face cu tranziţia de la o naţiune având potenţialul unei (relativ) mari istorii la o naţiune cu perspectiva maximă a unei istorii mici. (Că nu am valorificat totdeauna respectivul potenţial este vina noastră - şi poate a ghinionului istoric – iar declinul demografic este tocmai proba unui atare eşec.)

Mai puţini români înseamnă mai puţine creiere care să gândească soluţii pentru prezentul şi viitorul României, mai puţine braţe care să sporească avuţia naţiunii române, mai puţine guri care să stimuleze producţia sau să atragă investitori, mai puţine buzunare din care să fie adunate impozitele apte a finanţa proiecte publice, mai puţine voci care să vorbească lumii despre români, mai puţini călători care să îi amintească lumii existenţa unui popor care nu poate fi ignorat. În plus. mai puţini români înseamnă mai puţine fonduri europene, mai puţine voturi în Consiliul European, mai puţine locuri în Parlamentul European; deci, mai puţină influenţă în cadrul federaţiei europene în care România se integrează şi în care riscă să devină o părticică insignifiantă şi lipsită de identitate.

Dincolo de scăderea propriu-zisă a populaţiei, recensământul a adus veşti teribile în legătură cu structura acesteia. Scăderea natalităţii asociată cu creşterea longevităţii conduc la îmbătrânirea societăţii. (Fenomenul este caracteristic pentru multe alte ţări, în special europene, dar asemănarea nu ne consolează.)

Naţiunea română devine o naţiune bătrână; adică tot mai puţin dinamică, tot mai puţin ambiţioasă, tot mai puţin productivă, tot mai puţin competitivă. Or, o naţiune bătrână nu are viitor. O spun cu regret şi cu îngrijorare!

Metamorfoza structurii populaţiei în România prezintă şi aspecte mai puţin comune dar cu atât mai grave. Este vorba despre dispariţia clasei mijlocii, precum şi despre reducerea masivă, prin emigrare, a populaţiei active, înalt educate şi superdotate. Sunt alte fenomene care subminează viitorul naţiunii.

Cei care emigrează sunt cei care pot lucra şi îşi pot găsi locuri de muncă într-o ordine naţională străină. Astfel partea cea mai viguroasă biologic şi cea mai bine instruită a naţiunii române, capabilă să facă faţă concurenţei pe piaţa muncii din alte ţări, părăseşte România spre a contribui la creşterea altora. Acasă rămân bătrânii, bolnavii, leneşii, timizii, cei lipsiţi de imaginaţie sau iniţiativă, ca şi cei a căror ofertă nu are căutare prin alte părţi. Deja se simte cum meserii întregi nu mai dispun de specialişti care să le practice în România sau dispun de specialişti de mâna a doua. Or, profesionişti de mâna a doua fac o ţară de mâna a doua!

Cea mai dureroasă dimensiune a emigraţiei priveşte plecarea creierelor, a inteligenţelor şi abilităţilor superioare prin capacitatea lor creativă, inovatoare. Aşa zisul „brain drain” („drenarea creierelor”) loveşte din plin România. Cei mai performanţi români (majoritatea educaţi în România) sunt recrutaţi de instituţii străine îmbunătăţind recordurile ştiinţifice ale acestora. Culmea, la progresul tehnologic generat de ei România nu are nici mijloacele financiare să acceadă.

În acest punct două remarci complementare se impun. Prima ţine de faptul că cea mai mare parte a românilor care emigrează merg în SUA iar nu în UE. Faptul este încă şi mai evident dacă vorbim despre persoanele superdotate sau înalt educate. Rezultă că munca românilor în cauză nu se va contabiliza nici măcar în cadrul UE spre a contribui la creşterea fondurilor de coeziune acordate României.

Cea de a doua priveşte scăderea economiilor trimise acasă de românii care lucrează în afara graniţelor ţării. Faptul nu se explică doar prin reducerea veniturilor lor din străinătate pe fondul crizei economice globale ci mai ales prin decizia de a se stabili definitiv pe alte meleaguri. O spune ţi împrejurarea că mărirea ratei şomajului în ţările de imigrare nu i-a determinat să se repatrieze. Inclusiv în condiţii vitrege, mulţi români decid, deci, să îşi organizeze viaţa cu caracter permanent departe de patria lor. Ei sunt definitiv pierduţi.

La pierderea menţionată se adaugă şi altele. Familiile rămase acasă beneficiază de ajutoare sociale întrucât, deşi principalii lor membri activi au venituri, acele venituri nu se înregistrează în România şi asupra lor nu se percep contribuţii la bugetul asigurărilor sociale. Paguba este astfel dublă: pe de o parte beneficiază de bani de la buget persoane care în realitate nu ar întruni condiţiile spre a fi întreţinute de stat dar mai ales, pe de altă parte, bugetul asigurărilor sociale devine tot mai mic în timp ce familiile celor plecaţi din România sunt tot mai în vârstă şi au tot mai mare nevoie să se recurgă la el.

În mod tradiţional ţară de imigraţie, România s-a transformat în ultimii zece ani în ţară de emigraţie. Altădată atrăgătoare şi primitoare pentru străini ea îşi alungă astăzi propriii fii şi fiice. Este o schimbare de matrice culturală cu urmări grave.  

Cât priveşte dispariţia clasei mijlocii, aceasta nu se explică doar prin emigraţie. Clasa mijlocie moare şi pe loc. Un număr imens de întreprinderi mici şi mijlocii au falimentat sau au căzut în letargie. Profesiunile libere sunt sufocate de impozite şi practicanţii lor fie lucrează la negru fie recurg la mila publică. Organizaţiile civice aşezate pe baze socio-profesionale, în lipsa unei politici de stat care să le încurajeze, trăiesc într-un anonimat jenant atunci când nu sunt silite să îşi înceteze activitatea. Singurele organizaţii neguvernamentale care prosperă sunt cele politice: partide deghizate în hainele unei „preoţimi seculare” care se îngraşă din serviciile de propagandă, dezinformare şi manipulare prestate în folosul actorilor politici oficiali.

Cu coloana vertebrală a societăţii (clasa de mijloc) fracturată, naţiunea română este silită să îşi lege ultimele speranţe de elite: politice, economice, culturale.

Elita politică este afectată de corupţie, fără îndoială. Nivelul la care aceasta este percepută depăşeşte, însă, cu mult realitatea. Vinovaţi de o asemenea percepţie şi de prejudecăţile pe care le-a generat sunt mulţi. Concluzia (falsă) potrivit căreia „toţi” conducătorii României ar fi corupţi şi anume corupţi în mod „excepţional” (adică dincolo de ceea ce se întâmplă în toate celelalte ţări membre ale alianţelor din care România face parte) este, însă, rezultatul unei strategii conştiente care urmăreşte vitregirea naţiunii de liderii săi şi rătăcirea ei pe cărările istoriei.

Divorţul dintre conduşi şi conducători, distrugerea iremediabilă a încrederii masei în elitele sale s-au realizat inclusiv cu participarea cozilor de topor din România. Efectele unei asemenea acţiuni sunt perverse. Pe de o parte, repudiindu-şi păstorii turma nu mai este condusă. Or, lipsa conducerii creează nevroza populară totdeauna asociată cu vacanţa puterii iar aceasta striveşte totul sub un val de furie iraţională. Pe de altă parte, care om serios, cinstit, competent, talentat şi devotat mai acceptă să fie lider ştiind că aceasta îl supune automat prezumţiei de corupţie, etichetelor jignitoare, condamnărilor fără judecată? Locul lăsat, astfel, liber se umple cu lideri tot mai răi şi cercul vicios îşi continuă rotaţia ucigaşă.

La începutul anilor '90, când privatizarea economiei româneşti abia începea, gândeam că ar fi bine ca aceasta să se dizolve în economia occidentală. Faptul ar fi însemnat integrarea ei într-un mediu omogen în care nu s-ar mai fi vorbit despre o „economie naţională românească” dar agenţii economici români s-ar fi găsit la egalitate de şanse cu omologii lor într-o Europă a coeziunii economice, sociale şi teritoriale. Ceea ce a urmat a fost nu dizolvarea ci evaporarea economiei româneşti. Astăzi ea este doar o economie de sucursale.  Societăţile-mamă o folosesc spre a-şi rentabiliza propria activitate fără a se gândi la nevoile şi aspiraţiile românilor.  Au existat cazuri în care întreprinderi româneşti profitabile şi-au încetat activitatea doar spre a reduce concurenţa patronilor străini.

Situaţia este cu precădere tragică în sectorul bancar.  Băncile care activează pe piaţa financiară românească (cu excepţii nesemnificative) sunt deţinute de capitalul străin. După expresia economistului Ilie Şerbănescu, băncile-mamă se comportă cu ele aşa cum o face o metropolă cu colonia. România este astfel lipsită de pârghii proprii pentru finanţarea unor proiecte şi politici naţionale. Concluzia este că nici despre o elită economică românească nu mai poate fi vorba.

Cum stăm, însă, cu elita culturală? Români de talent care vor să rămână în ţară probabil că mai există. Însuşirile lor native, spre a avea căutare şi a produce valoare adăugată, trebuie şlefuite de şcoală. Or, cine să prelucreze diamantul brut al inteligenţelor româneşti când, potrivit ultimilor reglementări în materie, marii profesori au fost pensionaţi forţat în plină putere creatoare fără ca măcar să li se mulţumească pentru serviciile aduse? Lupii tineri ai învăţământului, fluturând diplome de complezenţă dar obţinute în străinătate, le-au luat locul.

Într-adevăr, cuvântul cheie este „străinătatea”. Vechea şcoală românească cu performanţe recunoscute, cea care i-a produs, printre alţii, pe specialiştii recrutaţi în Silicon Valley, şi care lucra după o programă adecvată nevoilor româneşti, este acum obligată să producă spre satisfacerea priorităţilor altora. Nu se mai preia de la alţii ceea ce ni se potriveşte nouă ci se renunţă la ceea ce este potrivit pentru români spre a se furniza pe banii contribuabilului român competenţele căutate de străini.

Cercetătorii care publică în revistele româneşti nu primesc nici un calificativ. Spre a fi cotaţi valoric şi promovaţi în consecinţă, este nevoie să publice în reviste străine. Evident, mult apreciatul indice de impact al respectivelor reviste a fost stabilit de străini. Aceiaşi care, după ce au decis că numai produsul lor contează, refuză să publice creaţiile ştiinţifice ale românilor. Excepţie fac românii care intră în colective de cercetare străine şi  apar pe ultimele locuri ale listelor de autori.  Astfel publicaţiile româneşti sunt condamnate la irelevanţă (căci nimeni nu are de ce să publice în paginile lor) iar oamenii de ştiinţă români sunt condamnaţi la anonimat şi marginalizare.

Subfinanţate, arta şi sportul nu mai au prin cine vorbi lumii despre modul specific românilor de a crea valori universale. Poate doar literatura, care nu reclamă resurse financiare deosebite, să stea mai bine. Ea suferă, însă, handicapul cunoscut al unei limbi de circulaţie redusă. Excepţii fericite se înregistrează în cinematografie dar premisele durabilităţii sunt incerte. Câte voci româneşti se aud azi pe scenele teatrului liric mondial? Mult mai puţine decât în vremurile comunismului. Ca să nu mai vorbim de sport. Ţara care altă dată vorbea lumii prin performanţele Nadiei Comăneci, ale lui Ilie Năstase, Ivan Patzaichin sau cele ale handbaliştilor, rugbiştilor, fotbaliştilor etc. se face acum remarcată mai ales prin spectacolul jalnic al convocărilor la DNA. Avem în faţa ochilor imaginea unei naţiuni care dispare încetul cu încetul inclusiv din conştiinţa omenirii iar nu numai din competiţia inter-naţională şi din raportul de forţe global.

Toate aceste tendinţe negative sunt potenţate de supărarea românilor pe ei înşişi şi de dezbinarea lor. Un jurnalist britanic îmi relata recent perplexitatea cu care i-a auzit, la o conferinţă internaţională la care investitorii străini afirmaseră interesul lor pentru România, pe participanţii români prezentându-şi ţara în termeni descurajatori. Ajuns ulterior la Bucureşti, jurnalistul în cauză avea să constate cu propriile simţuri că realitatea coincidea cu evaluările străinilor iar nu cu „autocritica” nihilistă a românilor. În consecinţă se întreba dacă o atare abordare auto devalorizantă nu sperie cumva capitalurile şi a face ca profeţiile sumbre să se autoconfirme: mai puţine investiţii înseamnă mai puţină creştere.

În sâmbăta dinaintea Floriilor în Bucureşti au avut loc două manifestări populare: parada USL (impropriu denumită congres) şi pelerinajul bisericii ortodoxe. La cel dintâi eveniment s-a decis că o viitoare colaborare între actuala opoziţie şi actuala putere este exclusă, concurenţa politică a fost echivalată cu duşmănia şi a fost proclamat „jihadul”. Nici vorbă că în escaladarea unui asemenea „război civil” contribuţiile PDL şi ale Preşedintelui Băsescu sunt esenţiale. Aceasta nu face mai puţin regretabil, însă, mimetismul opoziţiei. Dezbinarea şi excluderea, aşadar, vor continua.

Dincolo, la pelerinajul Floriilor, s-au spus rugăciuni pentru unitatea naţiunii, pentru întărirea morală a poporului, pentru dragostea între fraţi şi pentru conducătorii ţării. Că nu toţi prelaţii se ridică prin comportamentul concret la înălţimea predicii lor, este una. Biserica, însă, în ansamblu, pare ultima care mai vorbeşte despre o naţiune română coerentă, solidară, optimistă, împăcată cu sine şi ataşată unor proiecte pozitive. Nu este cazul, totuşi, ca neprietenii să se sperie. Şi acest mesaj va fi anihilat. Atacul împotriva bisericii deja a început!