vineri, 27 aprilie 2012

UE și patriotismul național - o relație complexă

Luând act de criticile adresate UE sau de avertismentele privind dispariția națiunii române, mulți m-au întrebat dacă euro-entuziasmul meu de altădată nu cumva a făcut locul euro-scepticismului. Nu este așa. Atașamentul meu față de ideea unei UE ca federație de națiuni a rămas intact. Nu în raport cu această idee am devenit sceptic. Sunt nemulțumit profund, însă, de felul în care este construită și funcționează prezenta UE. În condițiile existenței actualei UE vigilența statelor națiune ar trebui să se păstreze neștirbită. Nu în sensul de a nega proiectul european ci în acela de a-l corecta drastic în ceea ce el este acum. Precum și spre a apăra națiunile europene atunci când egoismele naționale ale unor membri își fac loc în detrimentul altora, deghizate în haine europene.
"Nu putem abandona frontierele naționale atâta timp cât Europa nu își apără propriile frontiere!" Această frază aparține Președintelui Nicholas Sarkozy și a fost rostită în campania prezidențială din Franța. Ea poate fi citită în cheie național-populistă sau în cheie federalist-europeană.

Candidatul-președinte a explicat cu claritate că mesajul său trebuie interpretat literal: Franța se va retrage din Acordul Schengen dacă UE rămâne prea permisivă față de emigrație. O atare retragere înseamnă, însă, și limitarea liberei circulații în interiorul UE.

Motivul oficial este acela că societatea franceză are o capacitate limitată de integrare a străinilor. Motivul real privește mai degrabă situația internă a UE. Mai exact, relația dintre inegalitatea dezvoltării națiunilor componente și egoismul național francez. În măsura în care nu este dispusă să asigure prin politici de solidaritate coeziunea economică a UE, reducând astfel disparitățile sociale care animă deplasările cetățenilor europeni dintr-o țară în alta, Franța se refugiază în spatele frontierei naționale. Pe acolo vor fi lăsați să treacă numai străinii care servesc intereselor franceze chiar dacă astfel este prejudiciat viitorul țărilor de origine.

Păstrând forma mesajului anterior citat eu i-aș da un alt înțeles: atâta timp cât Europa nu este organizată pe baze federale ca democrație transnațională și, în consecință, „frontierele” sale nu sunt cele ale unei Europe politice apte a asigura coeziunea economică, socială și teritorială într-o ordine postmodernă, nici o națiune europeană nu poate renunța la mijloacele proprii cu care să acționeze unilateral în apărarea intereselor sale specifice. Este exact ceea ce România a făcut – crezând în sinceritatea angajamentului comunitar european - și ceea ce trebuie urgent să repare!

Unii avertizează că în interiorul UE statele-națiune tind să se fragmenteze. Punând logica funcționării UE și fenomenul amintit într-o relație de cauzalitate concluzia este că integrarea europeană ar fi cauza și calea dezintegrării naționale. Multiculturalismul, delocalizarea întreprinderilor, deznaționalizarea și dezrădăcinarea elitelor, migrația forțelor productive în cadrul UE sub lucrarea mecanismelor comunitare, ar conduce la dispariția națiunilor.

În realitate lucrurile stau exact invers. Națiunile sunt distruse de propria neputință în a oferi protecție și siguranță membrilor lor. De aceea ei fie emigrează (făcând aplicația adagiului „Ubi bene ibi patria!”) fie, rămași pe loc, se refugiază în forme arhaice de socializare (de regulă structuri oligarhice funcționând pe principii neo-feudale). Astfel națiunile dispar printr-un dublu fenomen de vidare și fragmentare, consecutiv epuizării criteriilor de coeziune națională. (Multiculturalismul, inevitabil în condițiile globalizării, răpește chiar și limbii capacitatea coagulantă.)

Permițând națiunilor membre, prin mecanismele solidarității și cu instrumentarul conducerii politice, să satisfacă nevoia de securitate a cetățenilor lor, UE salvgardează coeziunea națională dublând scheletul intern cu unul exterior reprezentat de mecanismele coeziunii europene. Pentru aceasta, însă, este nevoie ca UE să funcționeze ca o federație iar nu ca directorat al câtorva state puternice care îi tratează pe ceilalți membri ca pe niște dominioane. Acest din urmă tip de Uniune este dușmanul națiunilor întrucât adoptă logica slăbirii (prin diferite forme de deznaționalizare și diminuare) națiunilor dominate astfel încât disciplinarea acestora și stabilitatea ansamblului anațional devenit amorf, să fie asigurate. Or, istoria ne arată că stabilitatea obținută pe seama identității este iluzorie.

Iată de ce, până când nu este sigur că UE are capacitatea de a funcționa ca federație a statelor-națiune membre, acestea trebuie să își păstreze capacitatea de auto-apărare.

Așa stând lucrurile, care sunt opțiunile României în condițiile în care euro-entuziasmul dar și perversitatea unora dintre aliații săi au determinat-o să își dărâme prematur zidurile cetății, să își abandoneze frontierele?  

Fără pretenția de a epuiza subiectul, ar fi de menționat câteva priorități. Pot fi incluse pe o asemenea listă scurtă politicile menite să încurajeze creșterea natalității, cele vizând stimularea angajării în muncă a tinerilor și cele care privesc resetarea sistemului de învățământ în funcție de specificul și interesele societății românești. În paralel, la nivel european România trebuie să lege lupta pentru liberul acces al românilor pe piața muncii altor state membre (respectiv pentru creerea unei piețe interne unice a muncii) de proiectarea și susținerea politicilor de creștere și coeziune, astfel încât obiectivul dintâi să nu mai fie un subsidiar impus de ratarea obiectivului din urmă. Totodată, va trebui insistat ca uniformizarea programelor de învățământ la scară europeană, ca premisă a recunoașterii diplomelor, să se facă inclusiv prin integrarea experienței și priorităților românești iar nu doar prin alinierea servilă a școlii românești la modele circumscrise de tradiții și agende străine.

Este deopotrivă imperioasă și urgentă pentru România reconstrucția clasei mijlocii și reabilitarea elitelor. Printre multe altele, aceasta reclamă politici ambițioase și eficiente pentru susținerea întreprinderilor mici și mijlocii, pe de o parte, ca și adoptarea unor reglementări care să revoluționeze sistemele de organizare și funcționare ale partidelor politice, ale instituțiilor și structurilor societății civile, precum și ale presei, pe de altă parte. În context este de gândit la garanțiile judiciare ale democrației interne de partid, la românizarea ONG-urilor și la asigurarea independenței media, nu numai în raporturile cu puterea politică ci și cu cea economică, prin racordarea ei la mecanismele responsabilității față de interesul public.

Întărirea masivă a prezenței românești pe piața financiar-bancară a României ca și în sistemul decizional din ramurile economice de importanță strategică (energie, petrochimie, agricultură etc.) este, de asemenea, indispensabilă. Lucrul se poate realiza, în funcție de resursele la dispoziție, prin investiții publice, prin reglementarea comportamentului capitalului străin în România și chiar prin naționalizări. Absorbiția fondurilor europene se cere gândită în așa fel încât să faciliteze asemenea politici iar nu să se realizeze pe seama negării lor.

Numai reconsolidarea atuurilor naționale va așeza România în poziția de a promova eficient viziunea sa referitoare la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei. Experiența noastră de până acum în UE demonstrează că numai delimitându-ne precis și consolidându-ne ca națiune ne putem uni cu folos pentru noi și pentru Europa, într-o democrație transnațională funcționând pe baze federale în folosul tuturor membrilor săi. Apelând la subtilitatea unei distincții permise de limba germană, UE nu este și nu poate fi, din perspectivă românească, un simplu Gesellschaft (o relație de afaceri bazată pe interese existențiale) ci un Gemeinschaft (o relație fundamentată pe o comunitate de valori și aspirații). Spre a ajunge acolo nu se poata uita că a fi român înseamnă a aparține unei națiuni (Gemeinschaft) iar nu doar a practica o profesie – așa cum ironizează neprietenii. Din păcate, afundate într-o confruntare politică cu caracter de război civil, partidele românești nu fac nimic spre a degaja o atare viziune.

Pe de altă parte, în relația cu UE românii sunt absorbiți de rezolvarea problemelor individuale pe care birocrația europeană le ridică – adică de tăierea copacilor – fără să caute a judeca dacă soluțiile spre care sunt împinși sunt compatibile și cu interesele românești – respectiv cu logica de creștere a pădurii. Este adevărat că în epoca post-modernă România are a-și defini interesele în context european. Pentru ca o asemenea definire să aibă sens trebuie, însă, și ca Europa să recunoască legitimitatea intereselor românești și să se organizeze spre a le putea integra. Din nefericire astăzi România este grav discriminată și marginalizată în UE.

După 1990 strategia de integrare europeană adoptată de România a fost aceea a reducerii dimensiunilor națiunii române spre a-i permite ocuparea corectă a nișei disponibile în ansamblul construcției europene. Astfel, mereu mai „mică”, ea a devenit tot mai nerelevantă – pentru sine și pentru Europa. (La limită, chiar și o atare strategie ar fi fost bună dacă nesfârșita bătălie politică internă nu ar fi propulsat în fruntea statului tot mai mulți impostori, nevolnici și trădători.)

În contrast, Polonia a cerut Europei ca, spre binele tuturor, să-și ajusteze propriile dimenisuni și să se restructureze spre a-i face loc la nivelul capacităților sale naționale. Astfel, UE a fost obligată să asigure echilibrul între interesele europene în Polonia și interesele poloneze în Europa. Tot mai relevantă în sine și pentru sine, Polonia devine zilnic tot mai relevantă pentru o UE în căutarea creșterii propriei relevanțe. Comparând și învățând, România va trebui să își schimbe strategia.

Evident, toate schimbările sugerate anterior sunt funcție de coerența demersurilor românești în țară și în afara ei, de consistența și dinamismul atitudinilor României la nivel european și mondial, ca și de starea solidarității naționale.

Mai ales într-un an electoral te-ai aștepta ca actorii politici români să se întreacă în inițierea și dezbaterea soluțiilor de natură a răspunde unor asemenea preocupări. Din păcate, deocamdată, ele par împietrite în logica luptei pentru putere, luptă pentru câștigarea căreia se mizează numai pe votul negativ, pe manipularea populistă a cetăţenilor, pe fraudă și pe loviturile sub centură. În condițiile în care UE alunecă pe panta naționalizării, împinsă de populismul liderilor și disperarea masei, românii riscă să-și piardă toate avantajele comparative în concursul cu alte națiuni, înainte ca Europa politică să le poată veni în ajutor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu