Totodată, UE s-a născut și s-a extins atunci când proiectul unor națiuni europene de a domina continentul a eșuat iar acestea au ajuns la concluzia că visul lor de mărire națională se poate realiza mai ușor prin europenizare (federalizarea Europei) decât prin expansiune (ocupație). Evident, au existat și există și federaliști europeni autentici. Pentru ei Europa-putere ca federație de state-națiune nu este substitut pentru poziția dominantă a unei națiuni ci este singura formulă politică aptă a garanta cetățenilor europeni securitatea individuală, colectivă, identitară și geo-politică. Spre deosebire de adevărații federaliști, adepții Europei interguvernamentale vor ca aceasta să fie și să rămână cel mult o confederație menită a păzi libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor provenind din țări cu resurse și politici economico-sociale diferite, pe o piață lipsită de bariere interne artificiale.
Diferența între federaliști și pseudo-federaliști a rămas aproape insesizabilă sub influența a trei factori și atâta timp cât aceștia au coexistat: egalitatea nivelului de dezvoltare a statelor membre ale UE; contextul global favorabil dezvoltării schimburilor comerciale și creșterii economice; amenințarea sovietică și menținerea spațiului central și est european ca teritoriu tradițional de expansiune a occidentului european, în cadrul blocului sovietic. Prăbușirea URSS, extinderea UE și izbucnirea crizei economico-financiare globale au făcut ca toți acești factori să dispară.Dacă pentru membrii orientali ai UE extinderea acesteia a fost privită ca reunificare a Europei și reconciliere a istoriei europene cu geografia europeană, pentru membrii occidentali, mai ales după ce efectele crizei economice globale s-au făcut resimțite și în Europa, ea a redeșteptat gustul dominației tot astfel cum mirosul sângelui îl poate face pe un tigru îndelung dresat să își redescopere brusc vechile instincte de carnasier și să își devoreze dresorul.
Dispariția inamicului sovietic, asociată cu beția victoriei dobândite în Războiul Rece, au redus coeziunea Occidentului european și euro-atlantic. Se pare că nimic nu unește mai mult decât un adversar de temut. Se pare, de asemenea, că este mai ușor să gestionezi bine înfrângerile decât să arăți înțelepciune în victorie; cu atât mai mult atunci când victoria este iluzorie. Pe de altă parte, criza economică globală, în loc să întărească solidaritatea membrilor UE, a stimulat egoismul național resuscitând vechile rivalități naționale. Inegalitatea (ca nivel dar și ca potențial de dezvoltare) face competiția dintre națiuni, din punctul de vedere al celor mai puternici, nu numai abordabilă ci și atrăgătoare. Cu atât mai mult cu cât Vestul mai dezvoltat al UE cunoaște un vechi complex de superioritate față de noii membri din Est. Acesta este terenul pe care s-a definit diferența dintre federaliști și pseudo-federaliști și pe care se dă astăzi bătălia între ei. Pentru federaliști renaționalizarea UE înseamnă război. De aceea salvgardarea păcii (în Europa și în lume) presupune construirea unei federații simetrice de state naționale care exercită în comun atributele suveranității întru gestionarea intereselor lor comune. Pentru pseudo-federaliști integrarea europeană este calea către o federație asimetrică în care directoratul câtorva protagoniști definește ordinea căreia i se supun ceilalți membri în speranța că astfel vor trăi în pace și vor accede la prosperitate. Se poate vorbi în acest sens de un neo-imperialism consensual.
Spre a avea imaginea completă a contextului trebuie adăugat că de principiu crizele (așa cum este și actuala criză economică globală) fac inevitabil ceea ce altfel era inadmisibil. Astfel, înainte de izbucnirea crizei pseudo-federaliștii respingeau ideea unei guvernări economice și a unei uniuni fiscale europene pe motiv că o asemenea adâncire a integrării i-ar fi obligat pe contributorii neți (statele mai dezvoltate) să subordoneze ambițiile naționale obiectivului coeziunii economice, sociale și teritoriale a UE. Pe de altă parte, pentru federaliști era de neacceptat soluția ca guvernarea economico-fiscală și socială a UE să se realizeze prin acordul între guvernele statelor membre de rangul întâi, celelalte state având libertatea de a alege între supunere și mizerie. Iată, însă, că pe fondul crizei globale discuția se redeschide și cu toții, federaliști și pseudo-federaliști, sunt de acord să caute un compromis. Asemenea oricărui compromis, nici acesta nu mulțumește pe nimeni dar permite acomodarea tuturor cu situația întrucât el lasă deschis drumul către evoluția integrării UE; fie el și un drum întortocheat și accidentat. Despre asta este vorba cu Pactul fiscal. Pentru toată lumea este evident - și criza, naturală sau artificială cum va fi fiind, a pus-o într-o lumină crudă – că Uniunea economică (mai degrabă comercială) și monetară nu poate supraviețui fără o guvernare economică europeană și o uniune fiscală. Falia între politicile comerciale și monetare, pe de o parte, și cele economice, fiscale, bugetare și sociale nu poate rămâne pentru prea multă vreme deschisă. Spre a asigura cetățenilor europeni securitatea, pacea, libertatea, prosperitatea și demnitatea de care au nevoie și fără de care nu au de ce fi loiali UE, politicile respective trebuie coordonate și coroborate la nivelul întregii uniuni. Statele membre astăzi cele mai dezvoltate (nu contează modalitățile și durabilitatea acestei dezvoltări) sunt gata să o accepte în ceea ce le privește; după cum sunt gata să garanteze extinderea acestei ordini asupra celorlalți membri. Aceștia au opțiunea între a rămâne în afara cercului de elită a UE, reintrând într-un concurs de suveranități pe care nu au mijloacele de a-l câștiga (cel puțin pe termen scurt și fără costuri exorbitante), și a se alătura plutonului de elită în speranța că din interior vor putea transforma directoratul interguvernamental al UE într-o veritabilă guvernare federală circumscrisă de o democrație transnațională europeană.
România – alături de majoritatea zdrobitoare a membrilor UE – a optat pentru a doua formulă. Opțiunea este una politică iar nu una economică. De aceea, analiza formulelor de detaliu al unui text doar formal negociat, de către economiștii partidelor politice este neavenită. Pentru negociatorii români important de convenit era nu nivelul de confort ce urma a fi asigurat în vagonul românesc ci evitarea lăsării acelui vagon în triaj, în timp ce garnitura europeană pleca din gară. Desigur, ca întotdeauna, pentru cei care nu au participat la negocieri, textul documentului agreat putea fi mult mai bun. Dincolo de acest aspect, Pactul fiscal este într-adevăr, nu numai insuficient dar și criticabil. În primul rând, el este un document inter-guvernamental iar nu un act normativ european. Rămâne, deci, ca abia în viitor să fie integrat în spațiul normativ comunitar, respectiv racordat tratatelor europene. În al doilea rând, Pactul abordează problematica disciplinei, controlului și răspunderii fără a crea mecanismele necesare pentru dinamizarea solidarității și creșterii. În al treilea rând, modalitățile de măsurare a disciplinei fiscale nu sunt suficient de nuanțate spre a surprinde specificul fiecărui stat membru și mai ales spre a pune răspunderea în relație cu nevoia încurajării politicilor care promovează dezvoltarea durabilă sau tind la reducerea decalajelor de dezvoltare dintre statele membre. În al patrulea rând, deplorabilă este și preferința absolută arătată pentru orientările neo-liberale în detrimentul acelora menite să asigure un echilibru potrivit între piață și factorul politic, între capital și muncă, între interesele individuale și cele sociale. Și lista ar putea continua.
Toate aceste neajunsuri sunt, însă, priorități pentru corecturi viitoare. Acum, importantă pentru toată lumea este acceptarea la pachet a unei (cvasi) guvernări economice europene, pe de o parte, și a integrării tuturor statelor membre care o doresc în acest sistem de guvernare, pe de altă parte. Când un asemenea tratat se negociază trebuie, de asemenea, luat în considerare factorul timp. Acesta depinde de presiunile obiective specifice contextului în care se negociază (în speță presiunile crizei), de raporturile de forțe dintre negociatori, de starea de spirit a negociatorilor și de așteptările populației. Chiar dacă România ar fi avut negociatori mai buni (și lucrul nu era imposibil) factorul timp îi era defavorabil. De aceea negociatorii români trebuiau să se concentreze asupra obiectivului strategic lăsând nuanțele tactice pentru mai târziu. Cum primirea în „clubul elitei europene” este și o chestiune de încredere, românii erau forțați să arate hotărâre, unitate și sinceritate în adeziunea lor. Orice amânare, circumstanțiere sau nuanțare ar fi creat suspiciuni care le-ar fi făcut situația și mai grea.
Iată motivele pentru care rezervele Opoziției de a susține semnarea și ratificarea Pactului fiscal sunt nerealiste, iraționale și până la urmă fără legătură cu interesul național. Aceasta nu înseamnă că Puterea nu a făcut greșeli ci că ținta strategică odată atinsă rezultatul trebuie confirmat de toți iar critica greșelilor amânată pentru o dată potrivită și limitată exclusiv la aspectul relațiilor politice interne. Acum, orice cerere de amânare a ratificării, orice speculații procedurale, orice încercare de delimitare a răspunderii între Guvern și Opoziție, nu fac decât să reducă credibilitatea angajării românești în noua dinamică a procesului european. Se pare că singurul lider marcant al Opoziției (inclusiv al PSD) care a înțeles aceste comandamente este Victor Ponta. Unii se întreabă dacă o atare atitudine este expresia unei convingeri consonante cu prioritățile naționale ori cea a bătăliei strategice angajate cu Răzvan Ungureanu, probabilul viitor lider al actualei majorități în confruntările electorale ce vor urma? Viitorul ne va lumina.
Dacă a sesizat că domnul Ungureanu este cu mult mai solid în ceea ce privește credibilitatea și susținerea externă, domnul Ponta are dreptate să încerce a recupera handicapul dând mesaje liniștitoare străinătății. Ceea ce ar mai trebui să observe este, însă, că Răzvan Ungureanu și-a câștigat încrederea Occidentului prin consecvența și lipsa de echivoc a faptelor (vezi atitudinea în problema retragerii trupelor române din Irak) iar nu prin declarații politic corecte a doua zi bogat diluate prin nesfârșite circumstanțieri. În plus, domnul Ungureanu este luat în serios și pentru că în spatele său se află o formațiune politică gata să îl urmeze. Iată de ce Victor Ponta are a se asigura că atunci când susține Pactul fiscal (sau, în general, politici agreate de partenerii externi ai României) vorbește în numele și cu acordul întregii Opoziții, nefiind doar vocea ei radiofonică bună exclusiv pentru emisiunile posturilor în limbi străine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu