La noi, liderii Opoziției au anunțat că viitorul Guvern Ponta nu va include decât miniștri tineri fără antecedente guvernamentale. Luându-le-o înainte, Președintele Băsescu și PDL au format un „Guvern al junilor” susținând că vârsta membrilor săi ar fi în sine o revoluție. „Juventocrația salvează România!” Potrivit unui hâtru observator occidental, condiția spre a fi ministru în România este aceea de a avea optsprezece ani împliniți.
Lucrul nu este nou. Cu câțiva ani în urmă, un ministru de externe european relata, după o vizită efectuată la București, că omologul său român i-ar fi spus cu mândrie că peste 60% dintre salariații ministerului au vârste sub 35 de ani. „Nu cumva ar fi fost mai important să îmi spună că 60% sunt super competenți?” – se întreba retoric respectivul ministru.
O asemenea abordare nu este, însă, caracteristică numai discursului românesc. Recent, un prim ministru occidental vorbind în numele președinției rotative a Consiliului European, într-o cuvântare de circa două zeci de minute, remarcabilă prin penuria de idei, a făcut de cincisprezece ori referire la tineri. O ilustrare perfectă a felului în care atunci când retorica înlocuiește substanța, tema tineretului este prima disponibilă.
Un politician danez remarca pertinent că pot fi câștigate mai multe voturi elaborând pe tema tinerilor decât pe aceea a pensiilor. Vorbind despre pensii câștigi doar simpatia pensionarilor, inclusiv cu riscul de a trezi îngrijorări în rândul populației active, obligată să muncească mai mult spre a susține o societate îmbătrânită. Dimpotrivă, cum majoritatea pensionarilor au copii și nepoți, referirile la soarta acestora îi mișcă și pe cei dintâi. Seniorii sunt mai sensibili la mesajul privind viitorul urmașilor lor decât la cel privind prezentul pensiilor lor. Raționamentul este corect! El explică cum pot fi speculate sentimentele electoratului în registru populist.
Populismul de stânga a dus la diminuarea creșterii economice, a productivității și a spiritului de inițiativă. Populismul de dreapta a dus la creșterea sărăciei, a polarizării averilor și a cinismului social. Juventinismul ca formă a populismului de sinteză al centrului, are aceleași efecte dezastroase: fracturarea societății, dezagregarea statului, subminarea coeziunii naționale, recesiunea economică, apatia civică.
Un studiu efectuat sub auspiciile UE a infirmat teza potrivit căreia pensionarea accelerată a seniorilor duce la înmulțirea locurilor de muncă pentru tineri. Dimpotrivă, s-a demonstrat că în țările în care seniorii au fost menținuți în activitate până la vârste mai înaintate au fost create mai multe locuri de muncă pentru tineri. De aceea în Olanda, Danemarca, Suedia sau Germania s-a trecut la aplicarea de politici și crearea de instituții menite a menține activă forța de muncă matură.
Un alt studiu arată că dacă promovarea tinerilor în funcții de conducere a dinamizat procesul de decizie, dispariția seniorilor din funcțiile de consiliere a condus la scăderea dramatică a calității deciziilor corelativ cu creșerea nivelului de risc intrinsec acestora. În primul caz avem de a face cu un efect al temerității specifice tinereții; în al doilea, cu consecința imprudenței aferente lipsei de experiență. Chiar dacă acumularea experienței nu este un merit, lipsa ei este un handicap.
O cercetare mai veche dovedea că numirea profesorilor debutanți la clasele superioare poate avea meritul de a oferi elevilor informații mai proaspete și teorii mai moderne. Elevii de vârste mai mici, însă, au nevoie absolută de profesori care au experiența pedagogică necesară muncii cu copiii lipsiți de abilități de învățare ca și de gustul învățării. În ceea ce îi privește pe studenți, contactul cu „monștrii sacri”, cu seniorii profesiei în care se pregătesc este indispensabil atât din punct de vedere formativ (științific) cât și din punct de vedere educativ.
Potrivit sondajelor, promovarea tinerilor la vârful partidelor politice nu a micșorat deficitul de încredere între elite și electorat. Sub conducera lor partidele nu s-au reformat. În special democrația internă nu numai că nu a progresat ci s-a deteriorat. Plusul de dinamism a fost obținut pe seama fragilizării dialogului; lipsa de autoritate bazată pe încredere sau pe superioritate profesională a fost compensată prin autoritarism și exclusivism. În absența argumentului meritelor s-a recurs la ”argumentul” disciplinei impuse prin centralismul birocratic, inevitabil ostil transparenței, deschiderii și responsabilității. Într-un context, totuși, pluralist și concurențial aceste practici au condus la destructurarea și fragmentarea actorilor politici. Or, o democrație cu jucători slabi și nedemocratici intră ea însăși în degringoladă.
Deziluzia este în mod special mare în fostele țări comuniste. Întrucât acolo s-a pus problema unei schimbări fundamentale de cultură politică, s-a formulat ipoteza că idealurile revoluției anticomuniste nu vor fi realizate decât atunci când la putere vor ajunge cei care nu s-au născut în regimul comunist, nu l-au cunoscut și nu au suferit influența nefastă a educației lui. Practica a infirmat ipoteza. Cei care nu au cunoscut comunismul din proprie experiență s-a dovedit că nu i-au cunoscut nici capcanele; că nu au avut cum să își creeze anticorpi împotriva virusului seducției lui. Fără să își dea seama, ei au preluat utopiile vechiului regim și i-au perpetuat practicile; acele utopii și practici pe care elitele respectivului regim le-au descoperit, criticat și negat. Iată de ce riscurile restaurației autoritar-populismului prin juventinism sunt mai mari azi decât acum douăzeci de ani, când comunismul real abia își dăduse duhul.
Evident, nu se pune problema ca bătrâna nomenclatură comunistă (și nici chiar protagoniștii postcomunismului) să fie meținută la putere pe motiv că generația post-tranziției nu este vaccinată anti-autoritar. Discuția este oricum inutilă întrucât în această privință ceea ce nu face politica face biologia. Ceea ce se cere - și problema se pune identic la nivelul democrațiilor noi și restaurate ca și la acela al democrațiilor consolidate – este ca ascensiunea unei noi generații să nu fie efectul unei abordări dogmatice care face din tineret un fel de Mesia colectiv și abstract, ci al unui concurs de merite desfășurat între personalități individuale.
În anul 1991, în calitate de ministru al reformei am inițiat o lege privind desființarea barierelor de vârstă din calea promovării. (Ulterior ea a fost adoptată sub numele de Legea promovării pe criteriul competenței.) În Expunerea de motive afirmam că vârsta – și nici chiar experiența – nu este un merit. În consecință propuneam îndepărtarea oricăror bariere de vârstă și vechime puse în calea promovării. Eram atât de sigur că legea va fi adoptată cu ovații încât nici nu m-am obosit să mă duc în Parlament spre a o susține. De aceea nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că legislativul a primit ideea cu rezervă și chiar cu ostilitate. Principalii oponenți au fost persoanele apropiate domeniilor sensibile ale educației, sănătății și justiției. S-a afirmat că în aceste domenii promovarea precipitată și prematură a unor oameni care pot avea cunoștințe profesionale, dar nu au experiență profesională și socială, este periculoasă. Acolo voluntarismele și subiectivismele în promovare conduc la crimă: omor intelectual, dacă este vorba de educație; omor biologic, dacă este vorba de sănătate; omor social, dacă este vorba de justiție.
Disputa s-a terminat printr-un compromis pe care l-am deplâns. Nu pentru că nu recunoșteam justețea avertismentelor ci pentru că eram convins că într-o societate liberă și onestă meritele se pot cerne fără a fi nevoie să se recurgă la măsuri artificiale de siguranță. Astăzi, situația basculează, însă, într-o direcție opusă încă mai periculoasă. În locul conservatorismului prudent al celor care s-au împotrivit liberalizării inițiate în 1991 se impune cu aroganță și iresponsabilitate dogmatismul demagogic care revine la proclamarea vârstei ca merit, cu deosebirea că nu mai este vorba despre vârsta seniorității (având cel puțin avantajul de loc neglijabil al experienței) ci la vârsta juventuții (al cărei titulari au doar meritul că și-au dat osteneala de a se naște).
Dogma juventinismului lovește azi în fibra națiunii române. Marii maeștri au fost izgoniți din universități la vârsta deplinei maturități științifice și în plină putere creatoare, spre a fi înlocuiți de niște neisprăviți obraznici care flutură teancuri de diplome obținute la școli străine pe care numai corectitudinea politică le-a oprit să facă mențiunea ”Bonne pour l’Orient”. Cu așa profesori nu este de mirare că tinerii studioși preferă să învețe în afara României. Acolo unde cei mai mulți visează să și rămână devenind astfel materia primă a unui amplu proces de „brain drain”; proces care lasă națiunea română fără viitor sau, cel puțin, fără independență și identitate cultural-științifică.
La fel se întâmplă în spitale. Marii medici au fost pensionați înainte ca generația urmașilor să fie pregătită a le lua locul. În consecință, tratamentul medical a devenit mai mult decât o loterie, o ruletă rusească. Pe ușile instituțiilor medicale ar trebui să scris, întocmai ca pe ușa Infernului dantesc, „Lasciate ogne speranza voi ch’entrate!”. De aceea cine poate nici nu mai intră ci se duce în străinătate. Restul națiunii, rămas acasă, nu are decât să se resemneze cu degradarea biologică.
Moartea prematură sau mutilarea biologică se asociază cu moartea și mutilarea civilă din sălile tribunalelor. Aplicarea legii de către tineri fără vreo experiență de viață a devenit o chestiune tehnică în loc să fie o artă a terapiei sociale. Asta atunci când nu este instrument politic pentru eliminarea concurenței celor care nu se grăbesc să moară fizic.
Juventinismul nu poate fi confundat cu principiul superior al promovării tineretului, principiu circumscris de ideea includerii armonioase a reprezentanților tinerei generații în ansamblul social pe baza meritelor fiecăruia. Juventinismul se definește ca dogmă a excluderii în bloc a unor comunități identificate pe criteriul vârstei. El nu are legătură cu meritele iar idealurile integrării, coeziunii, armoniei și coerenței sociale îi sunt perfect indiferente.
Temelia ideologică a juventinismului este teza că tinerii, luați drept categorie socială de sine stătătoare, sunt cinstiți întrucât nu au avut când fi corupți, precum și că neavând trecut sunt deschiși înnoirilor. Ei sunt, în consecință, singurii apți a săvârși revoluția morală fără de care națiunea nu se poate salva și care este condiția nu doar necesară ci și suficientă a salvării. Intrinsecă unei asemenea teorii este revoluția permanentă. Într-adevăr, cum tinerii îmbătrânesc și cum îmbătrânind devin corupți, urmează că trecerea de la o etapă istorică la alta nu se produce lin ci prin salturi. Căci vechea generație nu pleacă de bună voie.
Asemena utopii nu observă că lupii tineri sunt mai flămânzi și mai grăbiți decât cei bătrâni iar prin aceasta mai coruptibili. De asemenea, că înnoirile utile nu pot fi identificate decât pornind de la identitatea circumscrisă de trecut. În fine, că excluzând meritele din logica promovării sociale transformă revoluția morală și pe protagoniștii ei într-un mecanism imoral pentru eliminarea celor merituoși.
Există și un juventinism al extremei. Acesta îi atribuie tineretului nu numai misiunea „revoluției morale” ci și pe aceea a „revoluției naționale” (a se citi rasiale). Cele două revoluții se suprapun prin aceea că purificarea morală are ca țintă inclusiv purificarea etno-culturală, identitară. Juventinismul româneasc este (deocamdată) anațional, nonidentitar. În consecință el se acomodează ușor cu neo-liberalismul și neo-conservatorismul global.
Dezavuând ambele forme de juventinism nu putem omite concluzia că forma nonidentitară practicată la noi duce direct la dispariția națiunii române și la transformarea României într-o colonie a acelora care știu să confere dimensiunea politică potrivită unor societăți integrate, coerente și meritocrate. Sunt motive suficiente spre a-l denunța și combate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu