Uniunea celor 27 a murit! Trăiască Europa celor 26!

Generalul De Gaulle avea dreptate să se opună intrării Marii Britanii în Comunitatea europeană, estimând corect că vocația sa este mai degrabă atlanticistă și că afinitățile sale o leagă mai mult de America. Este drept că pe vremea aceea Londra era pilotul strategic al Washingtonului iar nu șerpașul său, dar în atitudinea față de Europa nimic nu s-a schimbat.

Deasupra (semi) deciziilor Consiliului European din 8-9 decembrie 2011 nu a planat, însă, atât autoizolarea Marii Britanii cât amalgamul dezolant de mediocritate și histrionism al primadonelor UE. Asemenea lideri - din nefericire incapabili a lăsa Uniunea să trăiască dar din fericire la  fel de incapabili a o lăsa să moară – sunt dovada irefutabilă a crizei în care se află și democrația națională.

În cea ce privește plata datoriilor suverane s-a decis să se mai stoarcă puțin lămâia ajutoarelor financiare, fără nici o viziune sistemică. Aceasta chiar dacă piețele bursiere au arătat că nu se pot lăsa atrase de asemenea măsuri pentru mai mult de douăzeci și patru de ore. Ar fi mai bine ca o conferință a creditorilor să conceapă și să negocieze direct restructurarea datoriilor suverane, decât ca jocul delirant și exasperant al seducției și abandonului, practicat de guvernanții UE, să continue a isteriza lumea.

În ceea ce privește salvarea Euro, s-a inițiat o procedură cu efecte în cel mai bun caz pe termen mediu și lung, care pun accentul pe disciplina bugetară și controlul transnațional al acesteia, excluzând, deocamdată, extinderea atribuțiilor Băncii Centrale Europene. Evident, Germania nu a înțeles, încă, faptul că nu poate beneficia de efectele federalizării suveranităților naționale fără să plătească din banii contribuabilului german nu atât cât acesta crede ci atât cât realitatea disparităților europene o impune. Alternativa este cunoscută dar se pare că, prăbușiți în șovinismul bunăstării, nemții au uitat-o.

Problema creșterii economice nu a primit nici un răspuns. Probabil s-a considerat că aceasta se rezolvă de la sine prin paleativele vizând reducerea febrei datoriilor și stoparea hemoragiei deficitelor bugetare, precum și prin revizuirea cvasi-structurală a tratatelor. Cea din urmă a fost concepută în așa fel încât Europa-piață să fie transformată dacă nu nu imediat într-o Europă politică – așa cum este necesar – măcar într-o Europă-poliție.

Atâta pot gândi și cuteza acești oameni. Să nu disperăm, însă. Este mai mult decât nimic. Nu putem garanta că astfel UE a fost salvată dar cu certitudine s-a cumpărat timp. Un timp ce poate fi esențial pentru a permite guvernanților să acumuleze curajul spre a propune populației terapia corectă și mai ales spre a face ca populația să o accepte. 

Principala sclipire de cutezanță a Consiliului European (probabil inspirată mai mult de panică decât de viziune) a constat în acceptarea decuplării treptei britanice de racheta purtătoare a navetei europene. Premierul Cameron trebuie să fi fost surprins de acest curaj. Acum el se poate întoarce acasă strigând: ”Am înfrânt! V-am adus izolarea pentru această generație!” (sic!). Probabil, însă, că bucuria produsă arogantului City londonez de știrea că speculațiile sale vor scăpa controlului Europei continentale, nu va dura prea mult după ce se va înțelege că, într-o lume a interdependenței, Marea Britanie va plăti prețul adaptării la politici a căror adoptare nu o va mai putea influența ca până acum.

România s-a asociat instinctiv Germaniei în proiectul reformării tratatelor. O opțiune corectă și obligatorie. Oricât ar costa-o, ea trebuie să nu se desprindă de plutonul fruntaș. Este singura șansă de a evita să rămână un membru de mâna a doua într-o UE cu două viteze.

În acest context apare limpede că Axa București-Londra era o soluție numai în afara UE. În interiorul UE locul României este alături de tandemul franco-german. Numai așa se poate spera că acest tandem nu se va transforma dintr-o locomotivă într-un directorat. Numai așa inițiativele franco-germane, acum marcate de miopia egoismului național, ar putea fi depășite în procesul concret al negocierii tratatului celor șaptesprezece plus nouă, astfel încât responsabilitatea să fie asociată cu solidaritatea și disciplina cu creșterea; precum și siguranța națională cu democrația transnațională. Numai așa ne vom întoarce de la iluzia că piața poate rezolva totul și că pacea depinde doar de libertatea schimbului, la natura originară a Comunității Europene care a fost un proiect politic servit de instrumente economice iar nu un proiect economic servit de instrumente politice.

România ar trebui să mai urmărească în contextul revizuirii tratatelor și desființarea diferențelor de statut între țările participante la proces, astfel încât automat toți semnatarii noului acord să intre în spațiul Schengen și Euro, urmând ca disparitățile să fie tratate prin politici adecvate, în interiorul iar nu în afara acestora.

În fine, se impune ca, odată cu nașterea Europei celor 26, aceștia să părăsească Uniunea celor 27, oferind simultan Marii Britanii un parteneriat privilegiat. Astfel o UE coerentă ar construi podul relațiilor oneste peste Canalul Mânecii. La urma urmelor, rămânerea Marii Britanii în afara UE este regretabilă dar nu letală.