luni, 12 decembrie 2011

Cine iubește mai mult România?

Cei care spun că dacă își iubește țara Președintele Băsescu nu ar trebui să invite partidele politice la consultări pe tema modificării tratatelor europene și a reflectării acesteia în Constituția României, au dreptate.

Dacă ar face-o, reprezentanții USL ar critica faptul că Traian Băsescu a angajat deja România în fața Summit-ului UE fără să le fi cerut părerea și ar avertiza că angajamentul respectiv ar putea antrena costuri semnificative pentru contribuabilul român. Ei ar mai declara că modificările constituționale impuse de soluția juridică aleasă pentru amendarea tratatelor europene în direcția guvernării economice comune și a convergenței fiscale, ar putea fi operate doar după alegerea viitorului Parlament român întrucât doar acesta ar avea legitimitatea necesară.

Evident, acceptarea faptului împlinit ar afecta imaginea opoziției. Cu atât mai mult cu cât aceasta ar părea o victorie a lui Traian Băsescu, îndepărtarea de la putere a căruia se află în centrul discursului politic opoziționist cu atâta intensitate încât s-a creat senzația că este punctul unic al programului politic alternativ la actuala guvernare. De asemenea, liderii opoziției înțeleg că lansarea procedurii de modificare a Constituției înainte de alegeri le prinde într-o capcană. Pe de o parte, orice dezbatere prelungită, ca să nu mai vorbim despre eventualul refuz de a adopta modificările cerute de UE, va crea senzația că opoziția, din cauza orbirii sale anti-prezidențiale, condamnă România la izolare europeană și la statutul unui stat-membru de mâna a doua. Pe de altă parte, există riscul ca, odată cu discuția privind coordonarea Constituției cu reformele europene, să fie abordate și alte modificări pe care opoziția nu le dorește dar pe care nu vrea să le combată pe față spre a nu-și crea vulnerabilități electorale sau a abate atenția de la defectele guvernării către un subiect în care nu deține inițiativa. Nu este exclus ca referendumul privind modificarea Constituției să fie asociat cu alegerile parlamentare și astfel să se creeze o confuzie electorală favorabilă actualei puteri.

Nu este mai puțin adevărat, însă, că orice refuz al opoziției, fie el direct sau indirect, de a coopera integral, cu promptitudine și fără ezitări la introducerea în spațiul constituțional românesc a reformelor convenite de liderii europeni ar afecta grav credibilitatea României și ar reduce capacitatea ei de a se menține în trena plutonului politic fruntaș al UE. Simpla absență de la discutarea subiectului într-un cadru trans-partizan ar genera dubii cu privire la capacitatea României de a se comporta ca un coechipier serios în efortul comun privind construcția Europei politice, în egală măsură echitabilă, deschisă, solidară și inclusivă. Dacă întărirea caracterului federal al UE pe fondul crizei globale ar ajunge ostatec al gherilei politice românești, lucrul ar fi interpretat ca o manifestare de euroscepticism românesc și decuplarea României de locomotiva europeană s-ar produce cu mult mai rapid și cu zgomot mult mai mare decât s-a întâmplat cu Marea Britanie sau era gata să se întâmple cu Ungaria ori Cehia. De aceea, dacă Președintele își iubește țara ar fi mai bine să nu se încurce în consultarea opoziției, să își asume integral răspunderea modificărilor constituționale și să meargă mai departe de unul singur (evident, alături de majoritatea guvernamentală).

Ce ar face, însă, opoziția dacă își iubește țara? Ea ar trebui să constate riscul apariției unei UE cu mai multe viteze. Pentru România, care și așa se găsește în afara zonei Schengen și Euro, fiind totodată obiect al supravegherii în domenii esențiale precum acela al justiției - deci este deja un membru de rang secund, un atare risc este mortal. Nimic mai ușor pentru tandemul franco-german, care a lăsat în ofsaid până și City-ul londonez, să trimită Bucureștiul pe tușă. De fapt acesta este oricum proiectul secret al unora. Să ne gândim doar la entuziasmul cu care Olanda ar susține oficializarea și permanentizarea marginalizării României. Iată de ce, a accepta cât mai repede și fără critici inutile exigențele reformării UE, așa cum au fost stabilite la Summit-ul din decembrie 2011 nu ține de opțiunile politico-ideologice ale momentului ci de viziunea și responsabilitatea asupra destinului național.

În al doilea rând, opoziția ar mai trebui să observe că, pe fondul de nervozitate din capitalele europene, încrederea în România depinde de viteza cu care aceasta își asumă și își execută angajamentele. Românii se află într-un concurs cu ceilalți membri din afara zonei Euro spre a obține încrederea protagoniștilor actuali ai UE. De aceea, precipitarea cu care șeful statului s-a angajat în fața omologilor săi, chiar dacă a avut în concret motive criticabile sau a fost asociată cu o procedură deficitară, a fost corectă sub aspectul intereselor obiective ale României. Această grabă a trimis un mesaj simbolic pozitiv care ar trebui întărit prin simbolismul unei unități politice românești pe deasupra a tot ceea ce desparte puterea și opoziția în prezent.

În al treilea rând, ar mai fi de remarcat că singura șansă a României de a ameliora aranjamentele convenite la nivelul nucleului dur european ar fi tocmai implicarea plenară în negocierile de detaliu care vor urma și care sunt necesare spre a transforma niște principii în reguli, precum și o doctrină în mecanisme. Or, spre a putea fi influentă în aceste negocieri, nu numai că România trebuie să accepte rapid principiile pe care ele se vor baza ci și ca un atare accept, ca și poziția în discuții să se întemeieze pe susținerea întregii clase politice românești. La urma urmelor, cum în joc este soarta României pe termen lung și statutul său într-o uniune tot mai apropiată de ideea Statelor Unite ale Europei, nici un angajament românesc nu este serios și credibil dacă apare a fi doar angajamentul unui guvern cu o culoare politică dată iar nu angajamentul întregii națiuni asumat prin intermediul reprezentanților tuturor forțelor politice.

Dacă își iubește țara, așadar, opoziția ar trebui să propună constituirea unui Grup trans-partizan consultativ permanent care, pe toată durata negocierilor care vor urma și pe baza principiilor agreate de Consiliul european, să definească și să adapteze mandatul negociatorilor români. Pornind de aici întreaga clasă politică și-ar asuma răspunderea susținerii rezultatului final. Adică a noului tratat care deocamdată nu este mai mult decât o sumă de idei generale, în detaliile cărora se ascunde atât zeița democrației trans-naționale europene care trebuie eliberată cât și diavolul euroscepticismului care trebuie exorcizat.

Întrebarea la care se așteaptă acum răspunsul este cine își iubește mai mult țara? Președintele sau opoziția?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu