Domnule
Preşedinte,
Pe parcursul acestei veri,
Comisia Europeană a găsit de cuviinţa să se implice în evoluţiile politice
privind suspendarea Preşedintelui României. Intervenţia respectivă s-a bazat pe presupunerea
că România este scena unei lovituri de stat şi că în România statul de drept şi
independenţa justiţiei sunt în pericol.
Consecinţele acelei
intervenţii, astăzi vizibile, sunt
dezastruoase. Votul
a 7,5 milioane de cetăţeni (reprezentând 87,7% din votanţii efectivi şi
aproximativ 40% din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot) a rămas fără
vreo consecinţă politică. În timp ce sistemul democratic din întreaga lume se
află în criză şi se confruntă cu atacul global al forţelor autoritar-populiste,
aceasta a constituit o oportunitate ratată de a reabilita încrederea românilor
în democraţie. Mai mult, ea a generat o confruntare politică fără sfârşit,
având efecte destabilizatoare, între Preşedintele Republicii, pe de o parte, şi
Parlament şi Guvern, pe de altă parte.
Pe acest
fundal, modul în care Comisia a manevrat
de-a lungul timpului aşa numitul mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV)
– culminând cu o stranie implicare a justiţiei în dejucarea „loviturii de stat”
(după cum a afirmat explicit Comisarul Reding) – a generat o stare de teroare la nivel naţional, atât în timpul cât
şi după desfăşurarea procedurii de suspendare, ca urmare a abuzurilor săvârșite
de procurori împotriva oponenţilor politici ai Preşedintelui. Asemenea
proceduri de urmărire penală partizane, urmate de „execuţii” în mass-media, au
fost făcute posibile de către un sistem de justiţie care, sub influenţa şi
protecţia Comisiei Europene, a devenit „para-legal”
(acuzaţiile şi condamnările nu se mai bazează pe prevederile legale, ci pe
concepţiile procurorilor privind modul în care ar trebui organizată
societatea), „para-judiciar”
(condamnările nu sunt pronunţate de către judecători / tribunale, ci de către
procurori, presă şi diverse ONG-uri) şi „para-instituţional”
(nu instituţiile statului sunt cele care administrează justiţia, ci grupurile
de interese şi de putere care sunt fie intra-instituţionale fie
trans-instituţionale).
În
consecinţă, echilibrul
inter-instituţional a fost distrus. În România, sistemul de control inter-instituțional şi echilibru nu mai
funcţionează. Puterile statului
(legislativă, executivă şi judiciară) nu se mai limitează una pe cealaltă, ci
acţionează pur şi simplu în mod separat, ignorându-se între ele. În lupta
sa împotriva „politicienilor” – la care Preşedintele face referire prin
sintagma generală de „puşcăriabili”, adică infractori în așteptarea
întemniţării – justiţia din România a
creat singurii prizonieri politici care mai există în statele membre ale UE.
(O decizie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a evidențiat faptul
că fostul Prim Ministru al României, Dl. Adrian Năstase, a fost condamnat la închisoare
„fără nici o dovadă directă” ci doar „în baza unor raţionamente de natură
politico-legală” (sic!), cu scopul de a „da un exemplu cetăţenilor” şi de a-i
„face conştienţi de pericolele de a avea relaţii prea strânse cu
politicienii”.)
La
rândul lor, confruntaţi cu condamnările justiţiei politice, dar şi cu deciziile
politice împotriva bunului simţ, prin care legile sunt anulate pe motiv de
neconstituţionalitate, Parlamentul nu
mai ia în considerare deciziile cu caracter judiciar. În consecință, Guvernul este prizonier între legislativ,
justiţie şi presiunile Comisiei Europene, fapt ce îi blochează politicile, în
general, şi reformele în domeniul justiției, în special. Aceste lucruri nu
fac decât să intensifice controversele politice şi confuzia socială, alimentând
cinismul cetăţenilor.
Având toate acestea în minte, am
încercat să aflu argumentele de fapt, raţiunile politice şi temeiurile legale
pe baza cărora Comisia Europeană a evaluat situaţia din România şi a decis să
urmeze o anumită politică în ceea ce o privește pe aceasta. În consecință, am trimis personal
un număr de 9 întrebări parlamentare scrise Comisiei Europene, privind conduita
sa în timpul evenimentelor desfăşurate în România în lunile iulie-august ale
acestui an şi, pe un plan mai general, privind implementarea MCV. O asemenea
procedură parlamentară nu este doar necesară pentru a explica cetăţenilor
poziţia Comisiei Europene ci şi pentru a ajuta însăşi Comisia să înţeleagă
neajunsurile iniţiativelor sale şi greşelile sale, atât în ce priveşte
evaluarea cât şi în privinţa planificării politicilor.
Întrebările
mele se refereau: în primul rând,
la motivele politice şi baza legală utilizată de Comisia Europeană pentru a
solicita în mod formal Preşedintelui interimar al României să nu îşi exercite
atributele constituţionale; în al
doilea rând, la faptele concrete (în ce a constat violenţa şi cine au
fost făptaşii) care au determinat Comisia Europeană să califice evenimentele
din România drept un „puci parlamentar” (puci însemnând o încercare violentă şi
ilegală de a răsturna conducerea legitimă a unei țări); în al treilea rând, la sursele informaţiilor şi expertiza
folosită pentru a evalua situaţia politică şi situaţia justiţiei din România
(nume, profesie şi afiliere instituţională ale contributorilor, în special cei
desemnaţi a fi „interlocutori cheie”); în al patrulea rând, la ceea ce
au făcut instituţiile judecătoreşti, construite cu susţinerea MCV (DNA , ANI, CSM) şi la ceea ce li s-a
cerut să facă pentru a opri „puciul”, după cum a afirmat Comisarul Reding, deşi
violenţele ar fi trebuit oprite de alte instituţii având competenţe şi mijloace
represive. (De fapt, declaraţiile privind rolul procuraturii în oprirea
procedurii constituţionale de suspendare, definită abuziv drept „puci”, nu ar putea
decât să confirme supoziţiile că valul de acţiuni ale procurorilor îndreptate
împotriva unor personalităţi publice cunoscute ca fiind opozanţi ai
Preşedintelui, au avut un caracter pur politic.)
Comisia nu a răspuns, practic, la
aceste întrebări. În schimb, mi-a trimis poziţia sa generală (pe care o cunoşteam deja, din
moment ce a constituit punctul de plecare al întrebărilor mele) sau mi-a
indicat răspunsuri care nu aveau nici o legătură cu ceea ce cerusem. Aceste
răspunsuri nesatisfăcătoare – de fapt non-răspunsuri – arată lipsa de bună
credinţă a Comisiei Europene în tratarea întrebărilor adresate de Membrii
Parlamentului European.
Toate răspunsurile primite de la
Comisia Europeană – la fel ca şi raportul Comisiei, prezentat de Comisarul
Reding Parlamentului la data de 12 septembrie 2012 – au fost incorecte,
manipulatoare şi nefondate. Ele arată lipsa argumentelor factuale şi
temeiurilor legale pentru acţiunile Comisiei şi, de asemenea, încercarea
Comisiei de a îşi ascunde greşelile prin eludarea răspunsurilor concrete.
Atâta timp cât poziţia Comisiei
Europene nu s-a bazat pe fapte sau pe tratate, concluzia este că ea a fost
ilegală şi a dat expresie unei agende politice nelegitime.
În
asemenea condiţii, vă cer dumneavoastră, în calitate de Preşedinte al Comisiei
Europene, să vă implicaţi personal şi direct în acest caz pentru a vă asigura
că:
1. obligaţia Comisiei de a răspunde într-o manieră clară, corectă şi concretă la întrebările
deputaţilor este respectată în mod adecvat
(în această privinţă, încă mai aştept răspunsuri satisfăcătoare la
întrebările mele menţionate anterior);
2. adevărul privind evoluţiile
politice din România este restabilit, informând
în mod corect toate părţile interesate asupra realităţilor şi eliminând
denaturările care au fost lansate în ultimele luni;
3. consecinţele dăunătoare produse în timpul verii sistemului democratic din România sunt
remediate, între altele prin retragerea sau revizuirea, în funcţie de situaţie,
a recomandărilor făcute în ultimul raport privind progresele României în
domeniul MCV;
4. procedurile necesare care să garanteze că nici o
intervenţie nejustificată şi ilegală similară nu va mai avea loc în viitor, nici
în România şi nici într-un alt stat membru al Uniunii Europene sunt adoptate şi
aplicate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu