Despre acțiunea externă a României – cine o concepe, cine o execută, cine o reprezintă și cine răspunde pentru ea?

1. Pentru a nu a mai adăuga la veninul care intoxică societatea românească o doză suplimentară, este bine să discutăm despre tema reprezentării României la Consiliul European de pe 23 mai 2012 făcând abstracție de sentimentele față de Președintele Băsescu și Premierul Ponta. Problema nu este legată de calitățile și defectele celor doi ci de prevederile Constituției României. Mai mult, nu este vorba despre fetișizarea unui text de lege; deși este vorba chiar despre legea fundamentală precum și de faptul că, de principiu, respectul legii primează asupra considerentelor de oportunitate. Esențial este faptul că orice lege (inclusiv și poate, mai ales Constituția) are o coerență internă chemată a asigura coerența fenomenului, procesului sau structurii pe care le disciplinează. Or, modificarea spontană a competențelor unei instituții fără a modifica competențele și modul de operare ale celorlalte, strică macro-echilibrele lăsând în afara gestiunii politice anumite spații strategice sau supraaglomerând altele. Aplicarea Constituției nu ține, deci, doar de ideologie ci și de pragmatismul funcționalității.

2. Acestea fiind spuse, să menționăm că problema reprezentării externe nu este exclusiv românească. Chiar la nivelul UE se manifestă serioase contradicții și tensiuni în materie. Ca și în cazul României, din jocul intereselor desfășurat în contextul unui anume raport de putere, au rezultat prevederi ale tratatelor europene creatoare de suprapuneri, confuzii și tensiuni. Astfel în art. 9 B penultimul paragraf din Tratatul de la Lisabona se poate citi că „Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a UE în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.” Despre acesta din urmă art. 9 E (2) spune: „Înaltul reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii.” Prin urmare, unul „reprezintă” iar altul „conduce”. Cum poți, însă, conduce fără să reprezinți? Dar, mai ales, cu cine doresc să vorbească partenerii externi: cu conducătorul sau cu reprezentantul? În fine, din art. 9 D (1) aflăm că exceptând politica externă și de securitate comună, Comisia Europeană, evident prin președintele ei, „asigură reprezentarea externă a Uniunii” cu excepția politicii externe și de securitate comune. Cum se poate face distincție, însă, între politicile privind ajutorul extern pentru dezvoltare sau cele referitoare la comerțul exterior și problematica generală a securității sau a relațiilor politice? Mai ales atunci când pe agenda unor reuniuni internaționale se găsesc la un loc subiecte din toate aceste categorii?

Chiar și în regimurile semi-prezidențiale, precum Franța, unde lucrurile par mai clare, rivalitatea dintre șeful statului și cel al guvernului a dat loc, pe terenul relațiilor internaționale, unor momente penibile. În unele cazuri, precum cel al Poloniei din timpul Președintelui Kaczinski, s-a ajuns la dezavuarea reciprocă a demersurilor externe sau chiar la „confiscarea” aeronavei cu care unul dintre rivali urma să efectueze o vizită externă. România nu a ajuns încă până acolo.

3. În ceea ce ne privește, este inexact să se afirme că problema s-a născut odată cu Președintele Băsescu. La originea ambiguităților constituționale care au creat, printre altele, dispute sau confuzii legate de împărțirea competențelor în acțiunea externă a statului, stă lupta dintre adepții lui Ion Iliescu și susținătorii lui Petre Roman, la începutul anilor '90. Chiar dacă nu au izbutit să instaureze (pentru patronul lor) un regim prezidențial, pro-iliescienii au acreditat ideea că Președintele Republicii iar nu Primul Ministru are plenitudinea atribuțiilor în materia politicii externe, de apărare și securitate națională. Curios este că, deși o mare parte a presei era nefavorabilă domnului Iliescu, mass-media în ansamblul ei a întărit convingerea publică potrivit căreia politica externă este domeniu prezidențial.

Ulterior, Președintele Emil Constantinescu, deși în opoziție criticase neconstituționalitatea monopolului prezidențial asupra politicii externe românești, a perpetuat practica predecesorului său împingându-o, astfel, către nivelul superior al cutumei. Președintele Traian Băsescu nu a făcut decât să moștenească și să „desăvârșească” respectiva cutumă neconstituțională.

Spre a oferi o bază cât de cât legală unei atari forțări constituționale, s-a adoptat, imediat după intrarea în vigoare a primei Constituții post-comuniste a României, o lege privind exercitarea funcției prezidențiale. Cu unele modificări legea cu pricina a fost perpetuată până astăzi. Prin efectul ei s-a încercat, apelându-se la interpretarea extensivă (spre a nu spune abuzivă) a textelor constituționale, transformarea republicii parlamentare (fie ea și cu un președinte ales prin sufragiu universal și direct) în republică (semi)prezidențială. Încetul cu încetul dar în afara Constituției, șeful statului a ajuns să se comporte, în fapt, ca șef al executivului. Este de datoria actualului Guvern, prin intermediul majorității parlamentare, să corecteze asemenea derapaje și să refacă echilibrele constituționale. Până atunci, existența unei eventuale legi neconstituționale nu este o scuză pentru a continua încălcarea Constituției. Înainte de remedierea situației în drept, aceasta se poate remedia în fapt, exact așa cum și devierea a început în fapt: legislația secundară trebuie interpretată în spiritul textului legii fundamentale și în așa fel încât să îl confirme iar nu să îl modifice, să adauge la el și nu să se îndepărteze de el.

4. Ce spune, însă, Constituția României?

Principalul text este cel al art. 102 care prevede limpede că „Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării”. Aceste dispoziții trebuie corelate cu cele ale art. 61 (1) potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiutoare a țării.” și ale art. 69 (2) care statuează că „Orice mandat imperativ este nul”. Deși se referă la mandatul parlamentar, prevederea din urmă este aplicabilă și mandatului prezidențial întrucât exprimă un principiu al democrației reprezentative.

În consecință, majoritatea parlamentară, în virtutea calității de cel mai înalt reprezentant al poporului român, de la care a primit un mandat general și abstract, aprobă propunerea de mandat specific formulată de Guvern, după care acesta are deplina putere în privința aplicării concrete a respectivului mandat. Mandatul specific înscris în programul de guvernare acoperă totalitatea politicii interne și externe a țării, fără nici o excepție. Așa spune Constituția!

Președintele Republicii primește și el de la alegători tot un mandat general, neimperativ. Acest mandat nu este, însă, trecut în expresie specifică de către Parlament. Deplasarea de la abstract la concret o face Șeful statului însuși dar în limitele definite expres de Constituție.

Astfel, rolul Președintelui este precizat de art. 80 în următorii termeni: „(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.” și „(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Fără a intra în detalii, să subliniem doar că nici una dintre aceste funcții nu este executivă și de aceea nu presupune conferirea instrumentelor necesare îndeplinirii unei obligații de rezultat. Textele citate îi conferă șefului statului fie calitatea de simbol al națiunii fie îndatorirea de a depune toate diligențele pe care i le permite autoritatea sa moral-politică spre a asigura constituționalitatea acțiunilor publice, precum și viabilitatea echilibrelor inter-instituționale și sociale de care depinde coerența națiunii. Tocmai spre a reuși în îndeplinirea unui  asemenea rol strategic Președintele trebuie să rămână în afara managementului cotidian al afacerilor publice. În legătură cu aceasta și spre a asigura sincronia între strategia națională și tacticile administrative, el are dreptul de a cere să fie consultat și are capacitatea de a încuraja sau de a avertiza Guvernul. (De aceea art. 87 din Constituție prevede că „șeful statului poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externa, apărarea țării și asigurarea ordinii publice...”) Pare puțin dar, în realitate este foarte mult. Atât de mult încât mai mult nu se poate!

5. Revenind la funcția de „reprezentare a statului român”, pe care se bate multă monedă fără a se ști ce înseamnă, este esențială observația că ea implică prerogativul personificării statului dar nu și al personalizării lui. Președintele simbolizează statul dar nu îl conduce potrivit concepției sale. El nici nu propune nici nu exercită politica internă și externă ci dă numai față umană, sintetică, vizibilă statului, altminteri invizibil și abstract. De aceea Parlamentul nu îl poate chestiona pe Președinte pe teme de politică externă sau internă. Președintele poate fi suspendat numai pentru ilegalități săvârșite personal.

Ca să reprezinte statul în concret iar nu doar ca simbol, Președintele trebuie să primească un mandat. În drept există și mandat fără reprezentare (când mandatarul acționează în numele său dar pe contul mandantului) dar nu există reprezentare fără mandat. Or, după cum am văzut cel care este deținătorul unui mandat concret este Guvernul. În consecință, spre a reprezenta statul în exercițiul unui mandat concret Președintele ar avea nevoie să primească acel mandat de la deținătorul lui constituțional, Guvernul.

6. Întrebarea legată de reprezentarea externă a României la nivel politic înalt a constituit subiect de controversă de la adoptarea primei Constituții post-comuniste a țării. În acest context demne de remarcat sunt două aspecte. Primul este acela că o dezbatere similară pe tema politicii interne nu a fost nici măcar schițată, ca și când între planul intern și cel extern nu ar exista nici o legătură. Al doilea se referă la împrejurarea că disputa nu a adus în discuție relația dintre conceperea și aplicarea politicii externe, răspunderea pentru politica externă și reprezentarea statului în acțiunea externă.

6.1. Să începem analizându-l pe cel dintâi. Formula lui Nicolae Titulescu, „Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă”, este bine cunoscută și ea subliniază cu justețe legătura intrinsecă dintre cele două laturi ale politicii naționale. În epoca interdependențelor globale, mai ales, pe drept numită și post-westfaliană sau post-națională, reciproca („Dați-mi o bună politică externă și vă voi da o bună politică internă”) este și ea adevărată. Prin urmare, a separa conceperea și executarea lor este o greșeală.

O greșeală pe care Constituția României nu o face. În art. 102 aceasta spune, o repetăm: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării”. Așadar, Guvernul, sub supravegherea politică a Parlamentului, ca reprezentant direct împuternicit de națiune, concepe și execută, programează și realizează atât politica internă cât și pe cea externă a țării. Fiecare dintre ele trebuie să fie coerentă și, deci, unitară, iar ansamblul lor de asemenea.

Consecința este – și aceasta se regăsește în alte prevederi constituționale necontroversate – că răspunderea pentru realizarea politicii externe revine tot Guvernului. El răspunde în fața Parlametului (permanent) și a electoratului (efectiv cu prilejul alegerilor). Nici nu s-ar putea altfel. Cel care execută este și chemat să răspundă pentru ceea ce face. Nimeni nu o contestă.  

6.2. De aici ajungem la bizareria celuilalt aspect evidențiat anterior: dacă problema conceperii și executării politicii externe este în afara disputei, cea a reprezentării naște pasiuni. În focul acestora nu se observă nici măcar că art. 80 (1) din Constituție nu face distincție între reprezentarea externă și cea internă atunci când spune că „Președintele României reprezintă statul român...”. În lipsa unei atari distincții cuvântul are, în orice interpretare făcută cu bună credință, sensul că „simbolizează”, „personifică”, „incarnează” statul – în relația cu cetățenii (cu poporul) și în cea cu interlocutorii străini. (Evident Președintele nu este statul ci doar imaginea lui sintetică și perceptibilă senzorial.)

În măsura în care între realizarea politicii externe și răspunderea pentru aceasta nu poate exista și nu există separație, cu atât mai puțin reprezentarea poate fi ruptă de realizare și de răspundere.

În plan logic, se pune întrebarea: ce reprezintă acela care nu concepe și nu realizează politica externă? Poate el reprezenta persoana (adică statul) în mod abstract, fără vreo legătură cu acțiunea ei; acțiune exprimând interesele ei vitale? Ar fi absurd; iar o bună interpretare a legii nu poate duce la soluții absurde sugerând că legiuitorul a fost nebun.

În plan juridic, întrebarea este: poate exista un drept de reprezentare fără răspunderea aferentă? Evident, nu! Urmează că, spre a răspunde, reprezentantul trebuie să primească în prealabil un mandat specific pe care să îl ducă la îndeplinire și în funcție de care să dea socoteală. Un asemenea mandat nu poate fi primit decât de la cel care concepe și realizează în concret politica reprezentată. În plus, legea trebuie să prevadă și o procedură a răspunderii. O atare procedură are a asigura coerența între răspunderea decidentului și cea a reprezentantului. Or, Președintele nu răspunde în fața Parlamentului pentru reprezentarea externă a statului decât în cazul în care prin ilegalitățile comise se ajunge la suspendare sau la demiterea pentru trădare. Acestea sunt, însă, cazuri excepționale. Ce ne facem cu erorile mai mici care pot fi corijate prin metode mai puțin dramatice? Poate răspunde Guvernul pentru politica sa externă dar nu și pentru reprezentarea sa externă de care depinde realizarea ei? Poate, de asemenea, răspunde Guvernul pentru un act de reprezentare pe care nu l-a mandatat? În fine să mai adăugăm că, așa cum Parlamentul nu îl poate controla pe Președinte pentru activitatea sa curentă (nu există prevedere constituțională în acest sens) tot așa nu îl poate nici mandata. Singurul mandatat și controlat de Parlament este Guvernul. Reglementarea este coerentă. Aplicarea ei trebuie să fie la fel. Guvernul are, deci, capacitatea de a realiza politica externă și sub aspectul reprezentării externe. Astfel se asigură coerența acțiunii externe în ansamblul ei.

În plan practic, se ridică întrebarea: cu cine preferă să negocieze partenerii externi și în cine au mai mare încredere? În decident (Guvernul) sau în reprezentant (Președintele ca simplu intermediar)? Răspunsul este evident: nu discuți cu câinele care te latră ci cu cel care îl ține de lanț. Reprezentarea externă a României nu poate fi desprinsă, așadar, de nevoia ca ea să fie și eficientă.

7. Concluzia nu se schimbă (dimpotrivă) nici dacă citim articolul din Constituție referitor la atribuțiile Președintelui în domeniul politicii externe. Astfel, art. 91 (1) prevede că „șeful statului încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, (…).”; art. 91 (2) că „Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă ambasadori (…)”; iar art 91 (3) că „reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României”. Atât! Treaba o face Guvernul. Președintele o oficializează din mandat guvernamental. Doar așa pot cetățenii supraveghea în mod curent, prin intermediul Parlamentului, mersul politicii românești. Căci numai Guvernul răspunde în fața legislativului pentru politica sa; mai exact pentru deciziile de oportunitate politică.

De-a lungul timpului unii s-au străduit să extragă pentru șeful statului puteri decizionale în materia politicii externe, din legislația care îi conferă rolul de a prezida ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Acesta nu este, însă, un for de decizie ci unul de coordonare între instituții care nu se subordonează ierarhic. De aceea el nici nu răspunde în mod direct și în nume propriu ci numai instituțiile componente răspund. Mai mult, a prezida (o ședință, un for) nu înseamnă a decide sau a conduce. De aceea, Guvernul nu se poate apăra de răspundere în fața Parlamentului invocând hotărârile Consiliului amintit.  

Din cele de mai sus rezultă că, ori de câte ori nu este vorba despre o simplă ceremonie de semnare a unui tratat ci de negocieri politice, reprezentarea externă a României cade în sarcina și în sfera prerogativelor Guvernului, respectiv ale Primului Ministru. Indiferent cum îl cheamă! Așa ar fi trebuit să fie, deci, și în cazul Summit-ului NATO de la Chicago din 20-21 mai a.c. De aceea, propunerea ca Președintele să „reprezinte” statul la reuniunile politice de nivel înalt ale NATO iar Premierul să „participe” la Consiliile Europene este un fals compromis. El nu are nici o bază constituțională.

7. Cât privește prezența Premierului la Consiliul European din 23 mai, ea se sprijină și pe un argument suplimentar. Evenimentul privește relațiile externe ale României numai sub aspect geografic. Din punct de vedere politic, întrucât UE este o (con)federație de state-națiune iar Consiliul European una dintre instituțiile sale prin care statele membre exercită împreună acele atribute ale suveranității pe care le-au pus în comun, întâlnirea aparține domeniului politicii interne. În plus, agenda evenimentului este una pur economică. Ea presupune cunoașterea aprofundată a dosarelor pe care le gestionează Guvernul și vizează luarea de decizii de natură a avea impact asupra respectivei gestiuni. Iată de ce, întreaga dispută referitoare la cel care deține puterea de decizie sau de reprezentare în domeniul politicii externe este, în acest caz, inutilă.

8. Lucrurile au mers atâția ani pe un drum paralel cu Constituția întrucât, după adoptarea acesteia, România a avut parte fie de „premieri-umbră” care prin vidul de caracter creat la conducerea Guvernului i-au obligat aproape pe șefii statului din perioadele respective să devină și șefi ai executivului, ca în sistemele prezidențiale, fie de „premieri fără țară” – adică fără partid sau fără o susținere reală în partidele politice ale majorității – obligați să împartă atributele guvernării cu Președintele spre a asigura echilibrul și stabilitatea la vârful puterii. Societatea a acceptat situația pe fondul deficitului de cultură politică dar mai ales în siajul tradițiilor noastre autoritariste – comuniste dar și precomuniste – care includ nevoia unui „părinte al națiunii” chemat să ne preia atât toate responsabilitățile cât și toate turpitudinile. Iată de ce actuala controversă asupra participării la Consiliul European, născută în condițiile coabitării politice, este una politică și culturală în același timp. Prin aceasta, rezolvarea ei este cu atât mai importantă.

Dacă, la limită, atunci când Președintele și Guvernul, șeful statului și șeful executivului au opțiuni politice identice situația este suportabilă, ea devine de neacceptat atunci când vederile lor asupra agendei de politică externă a țării diferă. Un stat nu poate avea în același timp două politici externe. Atunci când, totuși, se întâmplă astfel iar Președintele „reprezintă” statul oferind partenerilor externi descrierea unei politici care nu este și cea a Guvernului, criza constituțională internă consecutivă se transformă și într-un blocaj extern cu consecințe dezastroase pentru promovarea intereselor naționale.

9. Desigur, țara are nevoie de liniște iar nu de noi certuri. Desigur, Guvernul actual este unul chemat să organizeze alegerile și să asigure administrarea pe termen scurt a problemelor curente iar nu să lanseze reforme strategice. Cu toate acestea, nici măcar un Guvern de tranziție nu are dreptul să accepte derapaje constituționale. Spre a uni aceste contrarii, actualul executiv ar putea accepta un compromis care oricum ar fi mai aproape de litera și spiritul Constituției decât practicile care i-au precedat. El ar putea adopta un mandat privind poziția României la Consiliul din 23 mai și ruga apoi pe Președintele Băsescu, printr-o scrisoare respectuoasă trimisă în copie și liderilor europeni relevanți, să reprezinte România la acest eveniment. Ulterior Președintele ar urma să fie invitat, potrivit art. 87 din Constituție, spre a informa Guvernul cu privire la îndeplinirea mandatului. Pe o atare bază Guvernul ar fi în măsură să informeze Parlamentul și să răspundă în fața lui pentru cele întâmplate la Consiliul European. (În contrast, Președintele informează Parlamentul doar dacă vrea și nu primește întrebări de la acesta.)

Dacă s-ar proceda așa am primi confirmarea faptului că din lupta contrariilor se naște progesul, dovedindu-se, totodată, că și coabitarea poate servi le ceva.

Un pont pentru partenerul strategic american

Cuplul-cheie de miniștri ai viitorului cabinet Ponta este cel format din ministrul finanțelor și ministrul internelor, cel mai probabil subconștient dar elocvent așezați chiar în capul listei guvernamentale. Cel dintâi are de numărat banii; cel din urmă va număra voturile. Amândoi au de rezolvat cuadratura cercului: cum să mărești salariile fără să mărești deficitul bugetar admis de FMI și UE, respectiv cum să păstrezi echilibrul electoral între putere și opoziție în condițiile în care  susținerea populară a fostului arc guvernamental s-a prăbușit. Iată de ce, că vor reuși sau nu, este foarte posibil ca istoria să vorbească despre „Guvernul Georgescu-Rus”.

Acest Guvern mai cuprinde, însă, și un alt cuplu-cheie: ministrul de externe și ministrul justiției. Care este legătura între ei? Combaterea corupției. Într-adevăr, corupția erodează nu numai capacitatea societății românești de a performa ci și credibilitatea României în lume. Or, ministerul justiției are un rol esențial în lupta cu acest flagel. De succesul acestei lupte depinde viitorul națiunii române dar și prezentul ei în cadrul alianțelor sale euro-atlantice și în afara lor. De aceea, reforma justiției a devenit un argument de politică externă.

Pe de altă parte, însă, este de netăgăduit că în ultimii opt ani, în România eradicarea corupției s-a transformat din scop în mijloc pentru compromiterea și eliminarea adversarilor politici. O atare conversie a permis tocmai înflorirea corupției și a garantat, dacă nu neapărat impunitatea tuturor corupților, cel puțin fiabilitatea principalelor mecanisme prin care aceștia operează. Intenționat sau nu, abaterea atenției de la corupție la pseudo-corupție a servit de minune la salvgardarea marilor corupți, români și străini deopotrivă, care au operat și operează pe teritoriul românesc.

Spre a concilia o asemenea metamorfoză cu imperativele integrării în structurile ordinii globale (în special cele euro-atlantice) liderii „justițiar-populiști” ai României au încercat (și în mare măsură au reușit) să transforme „alianțele strategice” în „raporturi de vasalitate”. Corupția internă a corupt, astfel, relațiile externe iar ministerul justiției a devenit din instituție politică o instituție geo-politică. „Criteriului corupției” din sistemul de referință național – măsura în care persoana în cauză este utilă deținătorului puterii – i s-a atașat un criteriu similar în sistemul de referință internațional – măsura în care persoana în cauză este utilă intereselor unui anumit stat în România. Și pentru ca verificarea criteriului din urmă să fie mai simplă și mai certă s-a ajuns ca „internaționalismul capitalist” să fie definit ca absență sau repudiere a patriotismului românesc. („Criteriul corupției” a evoluat de-a lungul timpului. Pe plan intern, dacă la început „corupții” erau oponeții politici, s-a sfârșit prin a-i include în această categorie pe toți cei care nu mai erau folositori în cucerirea, menținerea și exercitarea puterii. Pe plan extern, dacă la început „corupții” erau cei ostili unei anumite puteri sau sceptici cu privire la alianța cu ea, s-a sfârșit prin a-i trece în rândul corupților și pe susținătorii respectivei alianțe în măsura în care susținerea era acordată de pe poziția intereselor naționale românești.)

Lucrul a fost posibil întrucât, poate și sătui să aștepte progrese reale pe câmpul de bătălie cu adevărata corupție, partenerii externi ai României au preferat obediența rezistenței; adică „prietenia” fără identitate națională celei a „internaționaliștilor români”. Ei au uitat se pare că în politică, la fel ca în fizică, te poți sprijini numai pe ceea ce îți rezistă.  

Într-o discuție privată purtată cu ambasadorul SUA, Alfred Moses, la finele anului 1996, am încercat să aflu ce ar putea convinge superputerea americană (vârful ordinii unipolare a acelui moment) că merită să intre într-un parteneriat privilegiat cu România. La data respectivei conversații SUA nici nu se gândeau să suțină invitarea României în NATO, favorizau relația cu Polonia și celelalte state ale Grupului de la Visegrad în contextul strategiei lor central și est europene, urmăreau albanizarea Balcanilor și penetrarea Caucazului de Sud cu sprijinul Turciei și tratau Bucureștiul cu o suspiciune izvorâtă dintr-un amestec de ignoranță, prejudecăți și complexe dar și din experiențele aiuritoare ale mineriadelor și ale ambiguităților politicii românești față de Kremlin. Înaltul diplomat american mi-a răspuns că nu sfătuiește să ne luăm angajamente că vom urma servil politica Washingtonului în orice condiții (guvernele se schimbă și asemenea promisiuni mor odată cu ele), nici să promitem furnizarea de avantaje geo-strategice majore în folosul politicii globale a acestuia (America este prea puternică spre a accepta că strategia sa depinde de sprijinul României), ci să demonstrăm că suntem gata a adopta modelul american de organizare socială, respectiv principiile pe care acesta se bazează. Numai o astfel de compatibilitate culturală poate motiva interesul pentru și încrederea într-un parteneriat româno-american, asigurându-i totodată durabilitatea.

De la aceste sfaturi am pornit atunci când, în primăvara lui 1997, la Washington, am propus, în cadrul unor lungi dezbateri, Secretarului de Stat Madeleine Albright și adjunctului său Strobe Talbott, parteneriatul strategic între SUA și România. Prin reforme politice, economice și sociale, circumscrise inevitabil de tradițiile sale culturale, România urma să facă modelul său de viață dacă nu identic cel puțin compatibil cu cel american. În același timp, datorită poziției sale geografice, România era gata să se insereze util în strategia regională a SUA, realizându-se o complementaritate geo-strategică. În fine, parteneriatul se putea fonda pe solidaritatea de interese decurgând din convergența obiectivelor de securitate (națională) ale României și SUA în Europa și în lume. Consecința analizei a fost consacrarea parteneriatului strategic americano-român în toamna lui 1997. Atunci, împreună cu asistentul Secretarului de Stat, Marc Grossman, a fost convenit un document care pornind de la argumentele durabile ale compatibilității, complementarității și convergenței stabilea ca mecanisme ale relației parteneriale comunicarea, consultarea și concertarea în toate domeniile acoperite de politica de securitate. Cea mai importantă asigurare că o asemenea relație va dura rezida tocmai în faptul că interesele naționale ale părților erau reciproc respectate în condițiile în care se putea constata că în mod obiectiv între ele nu există contradicții fundamentale.

De unde am plecat și unde am ajuns? Indubitabil Președintele Băsescu a fost fidel intereselor americane și a așezat România pe linia acestor interese. Chiar dacă maniera în care și-a definit și motivat opțiunea nu a fost de natură să entuziasmeze, ideea că parteneriatul strategic cu SUA trebuie să fie o constantă esențială a politicii românești și că România trebuie să ofere garanții de fidelitate spre a îl susține, exprimă un raționament corect. Prețul cerut pentru un asemenea angajament este, însă, de discutat. În schimbul loialității în relația partenerială transatlantică, Casa Albă urma să accepte și chiar să gireze autoritar-populismul în politica internă românească.

Corupția intrinsecă acestui quid pro quo a corupt și raționamentul strategilor americani. Ei au conchis, probabil, că este mai simplu și eficient să obții serviciile unor politicieni aflați la putere pentru că li s-a trecut cu vederea folosirea oricăror mijloace întru înlăturarea concurenților politici, decât să negociezi coordonarea intereselor naționale, fie ele și convergente, cu lideri câștigători ai unei competiții electorale corecte și beneficiari ai unei susțineri populare conștiente și angajate. De aici urmarea că unicul criteriu pentru aprecierea valorii unui lider român din perspectivă americană este utilitatea lui pentru interesele Americii iar nu relevanța pentru interesele României. Așa se face că parteneriatul strategic româno-american a ajuns dependent de relația personală dintre administrația SUA și conducătorii în exercițiu ai României iar nu de congruența între interesele naționale române și americane. (Congruență deopotrivă obiectivă și construită sau de construit.)

Într-un atare context, nu este de mirare că un fost procuror comunist suspectat de încălcarea drepturilor omului a ajuns să fie „mentorul” oficial al ambasadorului SUA la București, că de dragul „luptei împotriva corupției” ni se recomandă menținerea în funcție a unor persoane cărora legea nu le permite prelungirea mandatului (sau alternativ, modificarea legii cu dedicație personală, căci nu organizarea funcției ci ocupantul ei contează), că interacțiunea dintre diplomația americană și societatea românească a devenit selectivă și exclusivă. Cândva orice personalitate română putea discuta cu ambasadorul SUA căci ea reprezenta o parte cât de mică a realității românești ce se cerea înțeleasă în integralitatea ei. Astăzi un asemenea lucru nu se mai întâmplă întrucât nu contează ce vor și cred românii ci doar dacă ei sunt ferm ținuți în mână de stat.

Așa ajungem din nou la Guvernul Ponta. Noul Ministru de Externe (ca și cel de interne, de altfel), venit din zona Clujului, are toate datele care să indice preferința pentru un parteneriat strategic cu Germania. Noul Ministru al Justiției are serioase motive să nu simpatizeze cu „mentorul” ambasadorului american, cu vederile și metodele sale. (Cu certitudine domnul Corlățean este un patriot; ceea ce doamna Macovei nu este.) Oricâte eforturi de împăcare a contrariilor ar face Premierul, acest cuplu de miniștri nu va fi dispus să îndrepte „lupta împotriva corupției” spre eliminarea acelorași adversari politici (sic!); căci este mai aproape cămașa decât haina. De aici poate izbucni o luptă de gherilă între „partizanii Americii” din România care va afecta deopotrivă interesele naționale românești cât și cele americane (în România). În măsura în care interesele vitale ale românilor sunt prizoniere ale strategiei americane și strategia americană este prizonieră a luptelor politice intestine românești. Tandemul Marga-Corlățean are misiunea istorică de a renaționaliza justiția română (ceea ce implică și depolitizarea ei) și a reabilita caracterul strategic al parteneriatului româno-american.

Iată de ce Guvernul Ponta oferă un pont partenerului strategic american. La încheierea unui ciclu politic dramatic în istoria României (2004-2012), este timpul ca Washingtonul să reseteze relațiile cu Bucureștiul. Pe scurt aceasta înseamnă ca politica internă a României să fie lăsată pe seama românilor iar relația strategică cu ei să fie garantată de solidaritatea intereselor naționale care circumscrie strategia proiectelor lor comune iar nu de obediența personală a unor lideri trecători și oportuniști pentru care interesele românești au caracter subsidiar. Câtă vreme intresele strategice ale României și SUA converg, cel mai sigur conducător român pentru SUA este acela care este cel mai fidel intereselor naționale românești!

UE și patriotismul național - o relație complexă

Luând act de criticile adresate UE sau de avertismentele privind dispariția națiunii române, mulți m-au întrebat dacă euro-entuziasmul meu de altădată nu cumva a făcut locul euro-scepticismului. Nu este așa. Atașamentul meu față de ideea unei UE ca federație de națiuni a rămas intact. Nu în raport cu această idee am devenit sceptic. Sunt nemulțumit profund, însă, de felul în care este construită și funcționează prezenta UE. În condițiile existenței actualei UE vigilența statelor națiune ar trebui să se păstreze neștirbită. Nu în sensul de a nega proiectul european ci în acela de a-l corecta drastic în ceea ce el este acum. Precum și spre a apăra națiunile europene atunci când egoismele naționale ale unor membri își fac loc în detrimentul altora, deghizate în haine europene.

"Nu putem abandona frontierele naționale atâta timp cât Europa nu își apără propriile frontiere!" Această frază aparține Președintelui Nicholas Sarkozy și a fost rostită în campania prezidențială din Franța. Ea poate fi citită în cheie național-populistă sau în cheie federalist-europeană.

Candidatul-președinte a explicat cu claritate că mesajul său trebuie interpretat literal: Franța se va retrage din Acordul Schengen dacă UE rămâne prea permisivă față de emigrație. O atare retragere înseamnă, însă, și limitarea liberei circulații în interiorul UE.

Motivul oficial este acela că societatea franceză are o capacitate limitată de integrare a străinilor. Motivul real privește mai degrabă situația internă a UE. Mai exact, relația dintre inegalitatea dezvoltării națiunilor componente și egoismul național francez. În măsura în care nu este dispusă să asigure prin politici de solidaritate coeziunea economică a UE, reducând astfel disparitățile sociale care animă deplasările cetățenilor europeni dintr-o țară în alta, Franța se refugiază în spatele frontierei naționale. Pe acolo vor fi lăsați să treacă numai străinii care servesc intereselor franceze chiar dacă astfel este prejudiciat viitorul țărilor de origine.

Păstrând forma mesajului anterior citat eu i-aș da un alt înțeles: atâta timp cât Europa nu este organizată pe baze federale ca democrație transnațională și, în consecință, „frontierele” sale nu sunt cele ale unei Europe politice apte a asigura coeziunea economică, socială și teritorială într-o ordine postmodernă, nici o națiune europeană nu poate renunța la mijloacele proprii cu care să acționeze unilateral în apărarea intereselor sale specifice. Este exact ceea ce România a făcut – crezând în sinceritatea angajamentului comunitar european - și ceea ce trebuie urgent să repare!

Unii avertizează că în interiorul UE statele-națiune tind să se fragmenteze. Punând logica funcționării UE și fenomenul amintit într-o relație de cauzalitate concluzia este că integrarea europeană ar fi cauza și calea dezintegrării naționale. Multiculturalismul, delocalizarea întreprinderilor, deznaționalizarea și dezrădăcinarea elitelor, migrația forțelor productive în cadrul UE sub lucrarea mecanismelor comunitare, ar conduce la dispariția națiunilor.

În realitate lucrurile stau exact invers. Națiunile sunt distruse de propria neputință în a oferi protecție și siguranță membrilor lor. De aceea ei fie emigrează (făcând aplicația adagiului „Ubi bene ibi patria!”) fie, rămași pe loc, se refugiază în forme arhaice de socializare (de regulă structuri oligarhice funcționând pe principii neo-feudale). Astfel națiunile dispar printr-un dublu fenomen de vidare și fragmentare, consecutiv epuizării criteriilor de coeziune națională. (Multiculturalismul, inevitabil în condițiile globalizării, răpește chiar și limbii capacitatea coagulantă.)

Permițând națiunilor membre, prin mecanismele solidarității și cu instrumentarul conducerii politice, să satisfacă nevoia de securitate a cetățenilor lor, UE salvgardează coeziunea națională dublând scheletul intern cu unul exterior reprezentat de mecanismele coeziunii europene. Pentru aceasta, însă, este nevoie ca UE să funcționeze ca o federație iar nu ca directorat al câtorva state puternice care îi tratează pe ceilalți membri ca pe niște dominioane. Acest din urmă tip de Uniune este dușmanul națiunilor întrucât adoptă logica slăbirii (prin diferite forme de deznaționalizare și diminuare) națiunilor dominate astfel încât disciplinarea acestora și stabilitatea ansamblului anațional devenit amorf, să fie asigurate. Or, istoria ne arată că stabilitatea obținută pe seama identității este iluzorie.

Iată de ce, până când nu este sigur că UE are capacitatea de a funcționa ca federație a statelor-națiune membre, acestea trebuie să își păstreze capacitatea de auto-apărare.

Așa stând lucrurile, care sunt opțiunile României în condițiile în care euro-entuziasmul dar și perversitatea unora dintre aliații săi au determinat-o să își dărâme prematur zidurile cetății, să își abandoneze frontierele?  

Fără pretenția de a epuiza subiectul, ar fi de menționat câteva priorități. Pot fi incluse pe o asemenea listă scurtă politicile menite să încurajeze creșterea natalității, cele vizând stimularea angajării în muncă a tinerilor și cele care privesc resetarea sistemului de învățământ în funcție de specificul și interesele societății românești. În paralel, la nivel european România trebuie să lege lupta pentru liberul acces al românilor pe piața muncii altor state membre (respectiv pentru creerea unei piețe interne unice a muncii) de proiectarea și susținerea politicilor de creștere și coeziune, astfel încât obiectivul dintâi să nu mai fie un subsidiar impus de ratarea obiectivului din urmă. Totodată, va trebui insistat ca uniformizarea programelor de învățământ la scară europeană, ca premisă a recunoașterii diplomelor, să se facă inclusiv prin integrarea experienței și priorităților românești iar nu doar prin alinierea servilă a școlii românești la modele circumscrise de tradiții și agende străine.

Este deopotrivă imperioasă și urgentă pentru România reconstrucția clasei mijlocii și reabilitarea elitelor. Printre multe altele, aceasta reclamă politici ambițioase și eficiente pentru susținerea întreprinderilor mici și mijlocii, pe de o parte, ca și adoptarea unor reglementări care să revoluționeze sistemele de organizare și funcționare ale partidelor politice, ale instituțiilor și structurilor societății civile, precum și ale presei, pe de altă parte. În context este de gândit la garanțiile judiciare ale democrației interne de partid, la românizarea ONG-urilor și la asigurarea independenței media, nu numai în raporturile cu puterea politică ci și cu cea economică, prin racordarea ei la mecanismele responsabilității față de interesul public.

Întărirea masivă a prezenței românești pe piața financiar-bancară a României ca și în sistemul decizional din ramurile economice de importanță strategică (energie, petrochimie, agricultură etc.) este, de asemenea, indispensabilă. Lucrul se poate realiza, în funcție de resursele la dispoziție, prin investiții publice, prin reglementarea comportamentului capitalului străin în România și chiar prin naționalizări. Absorbiția fondurilor europene se cere gândită în așa fel încât să faciliteze asemenea politici iar nu să se realizeze pe seama negării lor.

Numai reconsolidarea atuurilor naționale va așeza România în poziția de a promova eficient viziunea sa referitoare la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei. Experiența noastră de până acum în UE demonstrează că numai delimitându-ne precis și consolidându-ne ca națiune ne putem uni cu folos pentru noi și pentru Europa, într-o democrație transnațională funcționând pe baze federale în folosul tuturor membrilor săi. Apelând la subtilitatea unei distincții permise de limba germană, UE nu este și nu poate fi, din perspectivă românească, un simplu Gesellschaft (o relație de afaceri bazată pe interese existențiale) ci un Gemeinschaft (o relație fundamentată pe o comunitate de valori și aspirații). Spre a ajunge acolo nu se poata uita că a fi român înseamnă a aparține unei națiuni (Gemeinschaft) iar nu doar a practica o profesie – așa cum ironizează neprietenii. Din păcate, afundate într-o confruntare politică cu caracter de război civil, partidele românești nu fac nimic spre a degaja o atare viziune.

Pe de altă parte, în relația cu UE românii sunt absorbiți de rezolvarea problemelor individuale pe care birocrația europeană le ridică – adică de tăierea copacilor – fără să caute a judeca dacă soluțiile spre care sunt împinși sunt compatibile și cu interesele românești – respectiv cu logica de creștere a pădurii. Este adevărat că în epoca post-modernă România are a-și defini interesele în context european. Pentru ca o asemenea definire să aibă sens trebuie, însă, și ca Europa să recunoască legitimitatea intereselor românești și să se organizeze spre a le putea integra. Din nefericire astăzi România este grav discriminată și marginalizată în UE.

După 1990 strategia de integrare europeană adoptată de România a fost aceea a reducerii dimensiunilor națiunii române spre a-i permite ocuparea corectă a nișei disponibile în ansamblul construcției europene. Astfel, mereu mai „mică”, ea a devenit tot mai nerelevantă – pentru sine și pentru Europa. (La limită, chiar și o atare strategie ar fi fost bună dacă nesfârșita bătălie politică internă nu ar fi propulsat în fruntea statului tot mai mulți impostori, nevolnici și trădători.)

În contrast, Polonia a cerut Europei ca, spre binele tuturor, să-și ajusteze propriile dimenisuni și să se restructureze spre a-i face loc la nivelul capacităților sale naționale. Astfel, UE a fost obligată să asigure echilibrul între interesele europene în Polonia și interesele poloneze în Europa. Tot mai relevantă în sine și pentru sine, Polonia devine zilnic tot mai relevantă pentru o UE în căutarea creșterii propriei relevanțe. Comparând și învățând, România va trebui să își schimbe strategia.

Evident, toate schimbările sugerate anterior sunt funcție de coerența demersurilor românești în țară și în afara ei, de consistența și dinamismul atitudinilor României la nivel european și mondial, ca și de starea solidarității naționale.

Mai ales într-un an electoral te-ai aștepta ca actorii politici români să se întreacă în inițierea și dezbaterea soluțiilor de natură a răspunde unor asemenea preocupări. Din păcate, deocamdată, ele par împietrite în logica luptei pentru putere, luptă pentru câștigarea căreia se mizează numai pe votul negativ, pe manipularea populistă a cetăţenilor, pe fraudă și pe loviturile sub centură. În condițiile în care UE alunecă pe panta naționalizării, împinsă de populismul liderilor și disperarea masei, românii riscă să-și piardă toate avantajele comparative în concursul cu alte națiuni, înainte ca Europa politică să le poată veni în ajutor.

O naţiune pe cale de dispariţie?

S-a acordat o prea mică atenţie recentului recensământ care a confirmat prognozele avertizând asupra scăderii galopante a populaţiei României. Demografia este mama istoriei. Românii au prilejul să o simtă pe pielea lor.

Coborârea sub pragul psihilogic de 20 milioane de suflete (unele calcule afirmă că, dacă tendinţa se menţine, prin 2050 vom ajunge şi sub cel de 15 milioane) indică decăderea din rangul unei naţiuni mici printre naţiunile mari la cel de naţiune mică, pură şi simplă. Avem de a face cu tranziţia de la o naţiune având potenţialul unei (relativ) mari istorii la o naţiune cu perspectiva maximă a unei istorii mici. (Că nu am valorificat totdeauna respectivul potenţial este vina noastră - şi poate a ghinionului istoric – iar declinul demografic este tocmai proba unui atare eşec.)

Mai puţini români înseamnă mai puţine creiere care să gândească soluţii pentru prezentul şi viitorul României, mai puţine braţe care să sporească avuţia naţiunii române, mai puţine guri care să stimuleze producţia sau să atragă investitori, mai puţine buzunare din care să fie adunate impozitele apte a finanţa proiecte publice, mai puţine voci care să vorbească lumii despre români, mai puţini călători care să îi amintească lumii existenţa unui popor care nu poate fi ignorat. În plus. mai puţini români înseamnă mai puţine fonduri europene, mai puţine voturi în Consiliul European, mai puţine locuri în Parlamentul European; deci, mai puţină influenţă în cadrul federaţiei europene în care România se integrează şi în care riscă să devină o părticică insignifiantă şi lipsită de identitate.

Dincolo de scăderea propriu-zisă a populaţiei, recensământul a adus veşti teribile în legătură cu structura acesteia. Scăderea natalităţii asociată cu creşterea longevităţii conduc la îmbătrânirea societăţii. (Fenomenul este caracteristic pentru multe alte ţări, în special europene, dar asemănarea nu ne consolează.)

Naţiunea română devine o naţiune bătrână; adică tot mai puţin dinamică, tot mai puţin ambiţioasă, tot mai puţin productivă, tot mai puţin competitivă. Or, o naţiune bătrână nu are viitor. O spun cu regret şi cu îngrijorare!

Metamorfoza structurii populaţiei în România prezintă şi aspecte mai puţin comune dar cu atât mai grave. Este vorba despre dispariţia clasei mijlocii, precum şi despre reducerea masivă, prin emigrare, a populaţiei active, înalt educate şi superdotate. Sunt alte fenomene care subminează viitorul naţiunii.

Cei care emigrează sunt cei care pot lucra şi îşi pot găsi locuri de muncă într-o ordine naţională străină. Astfel partea cea mai viguroasă biologic şi cea mai bine instruită a naţiunii române, capabilă să facă faţă concurenţei pe piaţa muncii din alte ţări, părăseşte România spre a contribui la creşterea altora. Acasă rămân bătrânii, bolnavii, leneşii, timizii, cei lipsiţi de imaginaţie sau iniţiativă, ca şi cei a căror ofertă nu are căutare prin alte părţi. Deja se simte cum meserii întregi nu mai dispun de specialişti care să le practice în România sau dispun de specialişti de mâna a doua. Or, profesionişti de mâna a doua fac o ţară de mâna a doua!

Cea mai dureroasă dimensiune a emigraţiei priveşte plecarea creierelor, a inteligenţelor şi abilităţilor superioare prin capacitatea lor creativă, inovatoare. Aşa zisul „brain drain” („drenarea creierelor”) loveşte din plin România. Cei mai performanţi români (majoritatea educaţi în România) sunt recrutaţi de instituţii străine îmbunătăţind recordurile ştiinţifice ale acestora. Culmea, la progresul tehnologic generat de ei România nu are nici mijloacele financiare să acceadă.

În acest punct două remarci complementare se impun. Prima ţine de faptul că cea mai mare parte a românilor care emigrează merg în SUA iar nu în UE. Faptul este încă şi mai evident dacă vorbim despre persoanele superdotate sau înalt educate. Rezultă că munca românilor în cauză nu se va contabiliza nici măcar în cadrul UE spre a contribui la creşterea fondurilor de coeziune acordate României.

Cea de a doua priveşte scăderea economiilor trimise acasă de românii care lucrează în afara graniţelor ţării. Faptul nu se explică doar prin reducerea veniturilor lor din străinătate pe fondul crizei economice globale ci mai ales prin decizia de a se stabili definitiv pe alte meleaguri. O spune ţi împrejurarea că mărirea ratei şomajului în ţările de imigrare nu i-a determinat să se repatrieze. Inclusiv în condiţii vitrege, mulţi români decid, deci, să îşi organizeze viaţa cu caracter permanent departe de patria lor. Ei sunt definitiv pierduţi.

La pierderea menţionată se adaugă şi altele. Familiile rămase acasă beneficiază de ajutoare sociale întrucât, deşi principalii lor membri activi au venituri, acele venituri nu se înregistrează în România şi asupra lor nu se percep contribuţii la bugetul asigurărilor sociale. Paguba este astfel dublă: pe de o parte beneficiază de bani de la buget persoane care în realitate nu ar întruni condiţiile spre a fi întreţinute de stat dar mai ales, pe de altă parte, bugetul asigurărilor sociale devine tot mai mic în timp ce familiile celor plecaţi din România sunt tot mai în vârstă şi au tot mai mare nevoie să se recurgă la el.

În mod tradiţional ţară de imigraţie, România s-a transformat în ultimii zece ani în ţară de emigraţie. Altădată atrăgătoare şi primitoare pentru străini ea îşi alungă astăzi propriii fii şi fiice. Este o schimbare de matrice culturală cu urmări grave.  

Cât priveşte dispariţia clasei mijlocii, aceasta nu se explică doar prin emigraţie. Clasa mijlocie moare şi pe loc. Un număr imens de întreprinderi mici şi mijlocii au falimentat sau au căzut în letargie. Profesiunile libere sunt sufocate de impozite şi practicanţii lor fie lucrează la negru fie recurg la mila publică. Organizaţiile civice aşezate pe baze socio-profesionale, în lipsa unei politici de stat care să le încurajeze, trăiesc într-un anonimat jenant atunci când nu sunt silite să îşi înceteze activitatea. Singurele organizaţii neguvernamentale care prosperă sunt cele politice: partide deghizate în hainele unei „preoţimi seculare” care se îngraşă din serviciile de propagandă, dezinformare şi manipulare prestate în folosul actorilor politici oficiali.

Cu coloana vertebrală a societăţii (clasa de mijloc) fracturată, naţiunea română este silită să îşi lege ultimele speranţe de elite: politice, economice, culturale.

Elita politică este afectată de corupţie, fără îndoială. Nivelul la care aceasta este percepută depăşeşte, însă, cu mult realitatea. Vinovaţi de o asemenea percepţie şi de prejudecăţile pe care le-a generat sunt mulţi. Concluzia (falsă) potrivit căreia „toţi” conducătorii României ar fi corupţi şi anume corupţi în mod „excepţional” (adică dincolo de ceea ce se întâmplă în toate celelalte ţări membre ale alianţelor din care România face parte) este, însă, rezultatul unei strategii conştiente care urmăreşte vitregirea naţiunii de liderii săi şi rătăcirea ei pe cărările istoriei.

Divorţul dintre conduşi şi conducători, distrugerea iremediabilă a încrederii masei în elitele sale s-au realizat inclusiv cu participarea cozilor de topor din România. Efectele unei asemenea acţiuni sunt perverse. Pe de o parte, repudiindu-şi păstorii turma nu mai este condusă. Or, lipsa conducerii creează nevroza populară totdeauna asociată cu vacanţa puterii iar aceasta striveşte totul sub un val de furie iraţională. Pe de altă parte, care om serios, cinstit, competent, talentat şi devotat mai acceptă să fie lider ştiind că aceasta îl supune automat prezumţiei de corupţie, etichetelor jignitoare, condamnărilor fără judecată? Locul lăsat, astfel, liber se umple cu lideri tot mai răi şi cercul vicios îşi continuă rotaţia ucigaşă.

La începutul anilor '90, când privatizarea economiei româneşti abia începea, gândeam că ar fi bine ca aceasta să se dizolve în economia occidentală. Faptul ar fi însemnat integrarea ei într-un mediu omogen în care nu s-ar mai fi vorbit despre o „economie naţională românească” dar agenţii economici români s-ar fi găsit la egalitate de şanse cu omologii lor într-o Europă a coeziunii economice, sociale şi teritoriale. Ceea ce a urmat a fost nu dizolvarea ci evaporarea economiei româneşti. Astăzi ea este doar o economie de sucursale.  Societăţile-mamă o folosesc spre a-şi rentabiliza propria activitate fără a se gândi la nevoile şi aspiraţiile românilor.  Au existat cazuri în care întreprinderi româneşti profitabile şi-au încetat activitatea doar spre a reduce concurenţa patronilor străini.

Situaţia este cu precădere tragică în sectorul bancar.  Băncile care activează pe piaţa financiară românească (cu excepţii nesemnificative) sunt deţinute de capitalul străin. După expresia economistului Ilie Şerbănescu, băncile-mamă se comportă cu ele aşa cum o face o metropolă cu colonia. România este astfel lipsită de pârghii proprii pentru finanţarea unor proiecte şi politici naţionale. Concluzia este că nici despre o elită economică românească nu mai poate fi vorba.

Cum stăm, însă, cu elita culturală? Români de talent care vor să rămână în ţară probabil că mai există. Însuşirile lor native, spre a avea căutare şi a produce valoare adăugată, trebuie şlefuite de şcoală. Or, cine să prelucreze diamantul brut al inteligenţelor româneşti când, potrivit ultimilor reglementări în materie, marii profesori au fost pensionaţi forţat în plină putere creatoare fără ca măcar să li se mulţumească pentru serviciile aduse? Lupii tineri ai învăţământului, fluturând diplome de complezenţă dar obţinute în străinătate, le-au luat locul.

Într-adevăr, cuvântul cheie este „străinătatea”. Vechea şcoală românească cu performanţe recunoscute, cea care i-a produs, printre alţii, pe specialiştii recrutaţi în Silicon Valley, şi care lucra după o programă adecvată nevoilor româneşti, este acum obligată să producă spre satisfacerea priorităţilor altora. Nu se mai preia de la alţii ceea ce ni se potriveşte nouă ci se renunţă la ceea ce este potrivit pentru români spre a se furniza pe banii contribuabilului român competenţele căutate de străini.

Cercetătorii care publică în revistele româneşti nu primesc nici un calificativ. Spre a fi cotaţi valoric şi promovaţi în consecinţă, este nevoie să publice în reviste străine. Evident, mult apreciatul indice de impact al respectivelor reviste a fost stabilit de străini. Aceiaşi care, după ce au decis că numai produsul lor contează, refuză să publice creaţiile ştiinţifice ale românilor. Excepţie fac românii care intră în colective de cercetare străine şi  apar pe ultimele locuri ale listelor de autori.  Astfel publicaţiile româneşti sunt condamnate la irelevanţă (căci nimeni nu are de ce să publice în paginile lor) iar oamenii de ştiinţă români sunt condamnaţi la anonimat şi marginalizare.

Subfinanţate, arta şi sportul nu mai au prin cine vorbi lumii despre modul specific românilor de a crea valori universale. Poate doar literatura, care nu reclamă resurse financiare deosebite, să stea mai bine. Ea suferă, însă, handicapul cunoscut al unei limbi de circulaţie redusă. Excepţii fericite se înregistrează în cinematografie dar premisele durabilităţii sunt incerte. Câte voci româneşti se aud azi pe scenele teatrului liric mondial? Mult mai puţine decât în vremurile comunismului. Ca să nu mai vorbim de sport. Ţara care altă dată vorbea lumii prin performanţele Nadiei Comăneci, ale lui Ilie Năstase, Ivan Patzaichin sau cele ale handbaliştilor, rugbiştilor, fotbaliştilor etc. se face acum remarcată mai ales prin spectacolul jalnic al convocărilor la DNA. Avem în faţa ochilor imaginea unei naţiuni care dispare încetul cu încetul inclusiv din conştiinţa omenirii iar nu numai din competiţia inter-naţională şi din raportul de forţe global.

Toate aceste tendinţe negative sunt potenţate de supărarea românilor pe ei înşişi şi de dezbinarea lor. Un jurnalist britanic îmi relata recent perplexitatea cu care i-a auzit, la o conferinţă internaţională la care investitorii străini afirmaseră interesul lor pentru România, pe participanţii români prezentându-şi ţara în termeni descurajatori. Ajuns ulterior la Bucureşti, jurnalistul în cauză avea să constate cu propriile simţuri că realitatea coincidea cu evaluările străinilor iar nu cu „autocritica” nihilistă a românilor. În consecinţă se întreba dacă o atare abordare auto devalorizantă nu sperie cumva capitalurile şi a face ca profeţiile sumbre să se autoconfirme: mai puţine investiţii înseamnă mai puţină creştere.

În sâmbăta dinaintea Floriilor în Bucureşti au avut loc două manifestări populare: parada USL (impropriu denumită congres) şi pelerinajul bisericii ortodoxe. La cel dintâi eveniment s-a decis că o viitoare colaborare între actuala opoziţie şi actuala putere este exclusă, concurenţa politică a fost echivalată cu duşmănia şi a fost proclamat „jihadul”. Nici vorbă că în escaladarea unui asemenea „război civil” contribuţiile PDL şi ale Preşedintelui Băsescu sunt esenţiale. Aceasta nu face mai puţin regretabil, însă, mimetismul opoziţiei. Dezbinarea şi excluderea, aşadar, vor continua.

Dincolo, la pelerinajul Floriilor, s-au spus rugăciuni pentru unitatea naţiunii, pentru întărirea morală a poporului, pentru dragostea între fraţi şi pentru conducătorii ţării. Că nu toţi prelaţii se ridică prin comportamentul concret la înălţimea predicii lor, este una. Biserica, însă, în ansamblu, pare ultima care mai vorbeşte despre o naţiune română coerentă, solidară, optimistă, împăcată cu sine şi ataşată unor proiecte pozitive. Nu este cazul, totuşi, ca neprietenii să se sperie. Şi acest mesaj va fi anihilat. Atacul împotriva bisericii deja a început!

Republica Moldova – un vecin strategic uitat

Prefațând noul mandat prezidențial al lui Vladimir Putin, actualul șef al Federației Ruse, Dimitri Medvedeev, l-a numit pe vicepremierul Dimitri Rogozin în calitatea de co-președinte al Comisiei inter-guvernamentale ruso-moldave și reprezentant pentru Transnistria. Ținând seama de personalitatea și biografia celui care a primit respectivele misiuni această numire nu este un simplu fapt divers.

Doctor in filozofie, licențiat în jurnalism și economie, fost sportiv de performanță (membru în echipa de baschet a URSS) dar și combatant în unitățile de voluntari ruși care în 1992 au luptat în conflictul transnistrean, domnul Rogozin a lăsat pe unde a trecut amintirea unei puternice personalități: fondator și șef de partid (a condus Partidul Patriei fiind luat în calcul pentru candidatura la președinția Rusiei), parlamentar (a fost vice-președinte al Dumei și șef al delegației ruse la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei), diplomat (negociator cu UE referitor la statutul regiunii Kaliningrad și ambasador la NATO). Ca vice-prim-ministru supraveghează gestiunea complexului militar-industrial rus și coordonează negocierile cu NATO referitoare la scutul american anti-rachetă.

Dimitri Rogozin este mai mult decât un politician și mai mult decât un tehnocrat: este un tehnocrat cu un crez ideologic și o cauză politică. Plasându-se când la stânga (neo-comunistă) când la dreapta (naționalistă) spectrului politic, a rămas un consecvent velicorus, un ireductibil militant pentru măreția Rusiei, convins de legătura indisolubilă între aceasta și securitatea macro-echilibrelor globale.

Numirea unui asemenea om în calitatea de „Mister Moldova” al Kremlinului trece dincolo de simbol. Ea nu numai că afirmă hotărârea Rusiei de a ieși din băltirea actualului status quo transnistrean și din ambiguitatea prezentelor raporturi cu Chișinăul dar și de a proiecta soluțiile pe care dorește să le promoveze (a se citi să le impună) în context geo-strategic regional și global. Republica Moldova se profilează, astfel, ca un stat din vecinătatea comună a Rusiei și UE cu valoare strategică.

Dacă la Moscova semnificația strategică a Republicii Moldova este conștientizată – aducerea în scenă a lui Dimitri Rogozin în rol de june prim o dovedește – la Bruxelles Moldova este un vecin uitat. Prinsă în capcana crizei Euro și a datoriilor suverane, preocupată a se dota cu o guvernare economică federală compatibilă cu egoismele naționale, presată de nevoia unei soluții care să-i rezolve problema securității energetice dependente de Rusia dar și de viesparul politic ucrainean, exasperată de îndărătnicia autoritaritaristă a Belarusului lukașist, înămolită în controversele cronice ale Balcanilor de Vest, UE nu mai are nici neuroni disponibili nici nervi intacți spre a dezvolta o politică moldavă. În momentul în care Rusia pare pregătită a lua o nouă (și decisivă) inițiativă, unica speranță legată de Occidentul euro-atlantic vizează exclusiv o reacție inspirată (căci despre fermitate nici nu poate fi vorba). O atitudine activă iar nu doar reactivă a Bruxellesului este deocamdată exclusă.

Socoteala de la Moscova s-ar putea, însă, să nu se potrivească și cu socoteala de la Chișinău. După ani de instabilitate politică consecutivă incapacității de a mobiliza majoritatea parlamentară necesară alegerii unui șef al statului, moldovenii au reușit, în fine, să se doteze cu un Președinte; și încă unul care a anunțat că va efectua prima sa vizită oficială la Bruxelles spre a marca simbolic orientarea sa politică. O orientare împărtășită și de Guvern, împreună cu majoritatea guvernamentală pe care acesta se sprijină. Respectiva majoritate, alcătuită din partide de centru, centru-dreapta și centru-stânga, este nu doar reprezentativă pentru toate principalele segmente sociale ale societății moldave, așa cum s-a transformat ea în ultimii douăzeci de ani, ci și cea mai ferm așezată pe vectorul integrării europene după romantica guvernare Mircea Druc la începutul anilor 90. Cu un asemenea interlocutor misiunea lui Dimitri Rogozin nu va fi chiar ușoară.

Dintr-o atare perspectivă s-ar putea spune că, dacă numirea domnului Rogozin este expresia unei politici active în raport cu UE, ea ar putea indica, cel puțin parțial, o politică reactivă față de ultimele evoluții moldave. Kremlinul a trebuit să ia inițiativa spre a preveni o posibilă răsturnare a marelui car politic rus de către mica buturugă geo-strategică moldavă.

Evident, raportul de forțe între Rusia și Republica Moldova este cu totul asimetric în favoarea celei dintâi. Lăsată singură în această încercare cea din urmă va sfârși prin a se „adapta” la exigențele celui mai puternic. În măsura în care cedarea nu va interveni însă imediat (și în contextul actual rezistența Chișinăului este foarte probabilă) pierderi strategice importante se vor putea înregistra atât la Moscova cât și la Bruxelles.

Rusia realizează, probabil, că intrarea într-o confruntare de uzură cu Chișinăul îi va reduce drastic capacitatea de a utiliza cartea moldavă în jocul strategic regional și global în care soluția la conflictul transnistrean (prin eliberarea Moldovei de amenințarea transnistrializării  și acceptarea europenizării ei) ar putea altminteri fi legată de recunoașterea acordurilor ruso-abhaze și ruso-osetine, de respectarea intreselor rusești în Balcanii de Vest, de consolidarea (cvasi)monopolului rusesc în livrarea petrolului și gazului către UE, de revizuirea proiectului instalării sistemului antirachetă american în proximitatea frontierelor ruse etc. De aceea Kremlinul trimite în luptă pe unul dintre „generalii” săi cei mai capabili. Conștientizează oare și UE faptul că un conflict ruso-moldav la frontierele sale (conflict care va antrena inevitabil și imediat cel puțin unul dintre statele membre, România, dar și un mare vecin cu impact strategic, Ucraina) mai întâi va crea un nou focar de insecuritate general europeană iar apoi va pune în discuție evoluția parteneriatului strategic UE-Rusia? Probabil că nu!

Recent, unul dintre consilierii Președintelui României, domnul Iulian Chifu, remarcând semnificația scoaterii la înaintare a domnului Rogozin, atrăgea atenția că preocupați exclusiv de deficitul bugetar și de datoria publică, de guvernanța economică europeană și de pactul fiscal, de strângerea birurilor și a curelei, adică ajunși prizonieri ai „contabilității”, riscăm să pierdem perspectiva strategică și să ignorăm prioritățile securității geopolitice. În consecință, el recomanda ca statul român să recentreze atenția spre politica de securitate și în acest sens să-și reconsolideze alianțele euro-atlantice redinamizând acțiunea lor pe frontul rusesc.

Diagnosticul domnului Chifu este just. Terapia, însă, comportă discuții. Aceasta întrucât ea pare a se baza pe rețetarul neo-conservator care a creat, deja, nenumărate probleme în lume, ca și pe o anumită prejudecată ruso-sceptică.

Redinamizarea dialogului în cadrul alianțelor euro-atlantice actuale ale României este, într-adevăr, urgentă. Tot așa cum urgentă este reechilbrarea agendei economice globale cu agenda geo-strategică. Bucureștiul trebuie să își regăsească aptitudinea de a aduce aliaților săi nu numai informații brute din aria sa de cunoaștere specifică dar și informații interpretate analitic, precum și contribuții intelectuale caracterizate de imaginație prospectivă.

Dincolo de aceasta, însă, ca țară de linia întâi la frontiera răsăriteană a UE și a NATO, România ar trebui să înțeleagă că neutralizarea pericolelor securitare avându-și originea la Kremlin poate fi realizată în mod efectiv și durabil mai ales prin creșterea nivelului de securitate al Rusiei. Or, din perspectiva României, a UE și a NATO așa ceva se poate obține prin trecerea de la parteneriatul circumspect cu Rusia ori, și mai rău, de la logica Războiului Rece la integrarea Rusiei în sistemul de securitate european și euro-atlantic. Dacă Rusia lui Vladimir Putin pare a fi renunțat la doctrina cancelarului Gorceakov, pe care dădea semne a o promova Rusia lui Boris Elțin, este acum necesar ca respectiva abordare să fie promovată de UE care, raportându-se la Moscova, să spună : „Europa nu se ofensează, Europa se asociază!”

Între o putere globală hard decadentă (Rusia) și o putere globală soft emergentă (UE) interesele strategice pot fi convergente, complementare sau / și compatibile. Pe o asemenea bază se poate construi. Aceasta presupune, însă, secularizarea relațiilor cu Rusia și resetarea lor în termenii securității comune care impun eforturi solidare spre realizarea interoperabilității legislative, politice, instituționale, economice și chiar culturale.

Acționând din interiorul alianțelor sale și de aceea putând fi decomplexată, România ar trebui să dedramatizeze și dezideologizeze raporturile cu Rusia, pentru ca astfel să-și procure contextul în care să propună redefinirea securității Rusiei, a UE și a vecinătății lor comune în termenii unei unități coerente. Dacă ar reuși-o, România ar aduce o contribuție semnificativă și pozitivă la echilibrarea interesului strategic al Rusiei cu cel al UE pentru Republica Moldova, prevenind transformarea acesteia într-un teren de confruntare strategică și salvgardându-i perspectivele europene.