De la represiune la infracțiune - eșecul gândirii autoritar-populiste în politica penală

Potrivit bilanțului prezentat de Procurorul General al României, doamna Laura Codruța Kovesi, numărul dosarelor penale în România în anul 2011 s-a ridicat la amețitoarea cifră de 1,7 milioane. Cum într-un dosar sunt în medie mai mulți învinuiți, rezultă că numărul românilor aflați sub urmărire penală este cu mult mai mare.

Doamna Kovesi a calculat că „un român din patru este implicat într-un dosar penal”. Evident că îi avea în vedere pe acuzați. Un analist observa că, dacă am socoti că o familie are în medie patru membri am ajunge la concluzia că în medie fiecare familie are un membru cercetat de parchet.

Într-un dosar penal sunt implicate, însă, și alte persoane în afara celor bănuite ca infractori. Dintre aceștia un statut special îl au martorii. Dacă pentru a se lămuri situația fiecărui suspect s-ar recurge la o medie de trei martori (ceea ce este rezonabil) am ajunge la concluzia uluitoare că întreaga populație a României este convocată la parchet cu un alt titlu decât cel de avocat sau expert. Orice s-ar spune, pentru aceștia contactul cu anchetatorii este traumatizant. Mai ales atunci când este posibil (iar asta este o practică deja consacrată) ca pe parcursul anchetei martorul să se transforme în inculpat.

Tot doamna Kovesi a adăugat că sunt cazuri în care unui procuror i se repartizează anual 1500 de dosare. Aceasta ar însemna șapte dosare de soluționat pe zi, în măsura în care s-ar lucra 365 de zile pe an fără pauză. Ceea ce este exclus. Chiar dacă nu toate dosarele sunt complicate, cifra rămâne astronomică ca nivel de încărcare a unei singure persoane.

Procurorul nu este încărcat, însă, doar cu un mare volum de muncă ci și cu un mare volum de răspundere. Nu este ușor să decizi asupra trimiterii unor oameni în fața instanțelor judecătorești cu perspectiva privării lor de libertate sau/și de alte drepturi. În joc este nu doar responsabilitatea profesională și umană față de cei acuzați dar și cea pentru securitatea echilibrului social; căci orice cetățean luat de la locul său firesc de viață spre a fi mai întâi cercetat iar apoi, eventual, condamnat la ani de închisoare, lipsește comunitatea în ansamblu de aportul său creator. Când milioane de oameni cunosc asemenea experiență trauma lor devine o traumă socială și nevroza care îi cuprinde devine nevroză națională.

Chiar dacă unele dintre dosarele la care făcea referire doamna Kovesi nu se finalizează cu rechizitoriu, foarte multe merg la instanța de judecată. Judecătorii au, așadar, o încărcare comparabilă. Stresul lor este accentuat de caracterul superior al răspunderii. Dacă procurorii numai propun, judecătorii decid. Eroarea judiciară, indiferent în ce sens, este a lor.

În același timp, un număr comparabil de cetățeni traversează experiența stresantă a sălilor de tribunal. Trecerea prin aceste săli are un impact la fel de mare asupra psihicului ca și trecerea prin secțiile de terapie intensivă ale spitalelor.

Supraîncărcarea procurorilor și judecătorilor afectează calitatea justiției și nivelul corupției. Pe de o parte, sub presiunea unui asemenea volum de sarcini greșelile sunt inevitabile. Or, în justiție, la fel ca și în medicină,  când vorbim despre greșeli vorbim de viața oamenilor și liniștea societății. Nu este de mirare că în percepția publică relația cu justiția a devenit un joc la ruleta rusească. Pe de altă parte, când masa celor cercetați este atât de mare iar numărul cazurilor inevitabil neelucidate ajunge la cote semnificative (doamna Kovesi preciza că în 2011 un număr de 1,1 milioane de dosare nu au putut fi soluționate) tentația de a ocoli justiția prin mecanismul dării și luării de mită este mare. Nu este de mirare, deci, că numărul acuzelor de corupție aduse magistraților este în urcare. Astfel justiția română ajunge să nu mai poată îndeplini criteriile eficienței oricărui sistem judiciar: predictibilitatea și credibilitatea. Acestea provin din convingerea generală că nici o faptă ilegală nu rămâne nesancționată și nici un nevinovat nu este pedepsit. Lipsa lor încurajează creșterea infracționalității, sporind totodată teama oamenilor cinstiți că orice li se poate întâmpla. Este adevărat că în haosul astfel creat nici un potențial infractor nu mai poate miza pe impunitate dar acest haos este și raiul în care marii infractori își pot face pierdută urma iar nedreptățile înfloresc!

Să mai adăugăm că nu toate infracțiunile efectiv săvârșite sunt descoperite. Astfel, nivelul real al infracționalității este sensibil mai mare decât numărul dosarelor penale. De aici aparența că românii ar fi un popor de infractori dintre care unii prinși iar alții neprinși încă.  

Cum se mai poate comporta normal în viața cotidiană un popor trăind în masă trauma subsecventă contactului cu ancheta și judecata penală? Cum poate un asemenea popor să producă bunurile materiale și spirituale de care are nevoie la nivelul maxim al capacităților sale obiective? Cum poate el să își păstreze demnitatea în raporturile cu alte popoare? Răspunsul este evident: nu poate!

O explicație a numărului mare de persoane supuse cercetării penale ar putea fi aceea că procurorii interpretează extensiv legea și văd în orice faptă o infracțiune și în orice om un infractor. Chiar dacă ar fi și așa, doar mentalitatea sau, eventual, abuzurile magistraților nu pot justifica cifrele menționate. Prima cauză nu poate fi decât devastatoarea viziune represivă care a inspirat adoptarea legislației penale românești. Dacă în medie fiecare român este implicat de o manieră traumatizantă în proceduri judiciare penale este în primul rând pentru că legea penală face din orice faptă o infracțiune. Faptele care nu sunt definite explicit ca infracțiuni pot fi trecute în categoria acestora pe calea interpretărilor la care ambiguitatea unor texte ori acceptarea analogiei ca metodă de criminalizare invită. Aceasta în ciuda faptului că în dreptul penal textele trebuie să fie de strictă interpretare.

Ordinea de drept a unei societăți poate fi comparată cu organizarea spațiului unui parc prin trasarea aleilor. Aleile indică traseele pe care oamenii se pot plimba în voie, tot așa cum legile stabilesc faptele care sunt îngăduite și cele care sunt interzise. De-a curmezișul peluzelor din parcuri vedem, însă, adeseori, cărări bătătorite de pașii unui număr mare de trecători. Atari cărări nu ar fi apărut dacă traseul lor nu ar fi fost cel cu adevărat util trecătorilor. În această utilitate rezidă legitimitatea cărării iar grădinarul înțelept schimbă traseul aleilor în consecință. Tot astfel, când prea mulți oameni încalcă o anumită lege, nu oamenii sunt răi ci legea este rea. Prin urmare nu oamenii trebuie schimbați ci legea.

Pe când eram student la drept, dorind să ridiculizez hiperideologizarea criminologiei, care insista să prezinte fenomenul infracțional ca rezultat al luptei de clasă, am profitat de dezbaterile de la un seminar spre a formula (evident sarcastic) teza „superiorității infracțiunii în comunism”. Întrebat de profesorul perplex ce înțeleg prin aceasta, am precizat că în timp ce în capitalism infracțiunea este contestarea ordinii impuse exploataților de către exploatatori, în comunism avem de a face cu „infracțiunea întregului popor” (sic!). Nu îmi imaginam atunci că la o asemenea aberație se va ajunge în România post-comunistă.

O vorbă din popor spune că „este de ajuns o bâtă la un car de oale!”. Parafrazându-o, s-ar putea susține că a fost de ajuns ca un fost procuror comunist dominat de dogma reprimării să fie propulsat, pe un fond populist, în funcția de ministru al justiției (este vorba despre doamna Monica Macovei) pentru ca relația dintre represiune și infracțiune să fie inversată: nu represiunea urmează infracțiunii spre a o combate și a împuțina infractorii ci logica represiunii, ridicată la rang de principiu al ordinii sociale și de obiectiv suprem al legii, cere transformarea oricărui act uman, oricât de firesc și de inocent, în infracțiune, aducând astfel la statutul de infractor un popor întreg.

Autoritarismul unei conduceri politice care nu crede decât în ordinea poliției și penitenciarelor; populismul aceleiași conduceri politice care vrea ca prin sacrificarea cât mai multor țapi ispășitori să calmeze tensiunile sociale abătând atenția masei de la adevăratele cauze ale nefericirii ei; năduful unei populații dezbinate și nevrozate care speră zadarnic că prin înăsprirea pedepselor aplicate oricui i se va face dreptate; presiunile birocraților europeni care au aplicat mecanismul de verificare și cooperare în justiție în mod utopic, aberant și iresponsabil reclamând performanțe măsurabile doar cantitativ – toate au determinat extinderea nemăsurată a criminalizării la fapte aflate dincolo de suportabilitatea psihologică și culturală a cetățeanului, precum și sporirea excesivă a pedepselor uitând că ceea ce descurajează infracțiunea nu este mărimea pedepsei ci inevitabilitatea și promptitudinea aplicării ei. Prin efectul unei atari abordări comportamentul infracțional (astfel cum a fost definit de lege în disprețul bunului simț, tradițiilor culturale și nevoii de coeziune socială) a devenit regula iar frica a ajuns unica metodă de prevenire a infracțiunii.

 
Orbirea politicianistă, incultura politică și lașitatea populistă nu au permis încă recunoașterea acestui fenomen care subminează, iată, unitatea, eficiența, sănătatea socială, liniștea și demnitatea națiunii române. Raportul doamnei Kovesi a pus în lumină crudul adevăr. El probează eșecul politicii penale a unui regim politic ghidat de mentalități autoritar-populiste. În lumina sa se impune nu doar amendarea urgentă a legislației (prin dezincriminare, depenalizare, contextualizare și clarificare a definițiilor, după caz) ci mai ales schimbarea cu curaj a mentalității represive care domină astăzi clasa politică și, pe cale de consecință, justiția românească.

UE sub tir național-populist

Consiliul European din 1-2 martie a blocat din nou aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen, în ciuda îndeplinirii de către cele două state a tuturor criteriilor stabilite de tratatele europene. Aparent blocajul este urmarea vetoului olandez. Astfel Olanda încalcă nesancționată obligația aplicării cu bună-credință a tratatelor.

În realitate, în spatele acestei opoziții stau și alte state ai căror lideri sunt prinși în capcana discursului național-populist. Pe fondul crizei economice globale renaționalizarea Europei devine amenințătoare. Compromiși de incapacitatea de a evita intrarea în recesiune sau deveniți impopulari din cauza măsurilor de austeritate impuse de aceasta, dar și seduși de perspectiva ajungerii la putere pe valul nemulțumirilor electoratului, tot mai mulți politicieni par a fi găsit în euroscepticism rețeta succesului. UE devine astfel țapul ispășitor al eșecurilor naționale.   

Olanda pretinde că extinderea spațiului de liberă circulație a persoanelor în UE ar pune în pericol securitatea individuală și socială a cetățenilor europeni, făcând posibilă invadarea Europei de valuri de imigranți împinși aici de sărăcie sau de înclinațiile criminale intrinseci culturii lor (sic!). Corupția din România și Bulgaria care, chipurile, ar împiedica aceste țări să apere eficient granița externă a Uniunii, vine abia ca un argument complementar.

Sacrificarea libertății de circulație a persoanelor sub pretextul că astfel securitatea și puritatea culturală a națiunilor europene ar fi salvate, este expresia curentului eurosceptic care marchează acum și campania electorală din Franța. Francezii au respins Tratatul constituțional printr-un referendum axat pe dezbaterea temelor naționale. Caz fără precedent, alegerile prezidențiale în curs aduc în dispută teme europene. Faptul ar fi salutar dacă ar marca recunoașterea realității că statele-națiune europene nu mai pot răspunde așteptărilor populare decât integrându-se într-o federație europeană. Din nefericire, ceea ce se urmărește este proclamarea preeminenței instituțiilor naționale asupra celor europene și a superiorității egoismului național asupra intereselor comune transnaționale. Domnul  Hollande se pronunță împotriva guvernării economice europene abia inițiată prin Pactul Fiscal, anunțând că dacă va fi ales va renegocia acest acord. Domnul Sarkozy cere în termeni ultimativi o „guvernare politică” a spațiului Schengen. O „Franță puternică” ar urma să definească principiile acestei guvernări permițând unor guverne „legitime” – spre deosebire de Comisia Europeană a cărei legitimitate democratică este negată – să sancționeze statele „leneșe” care nu combat suficient imigrația clandestină.

Extrem de îngrijorător este faptul că președintele unuia dintre statele fondatoare ale UE și inițiatoare ale acordurilor Schengen pune în discuție fundamentele comunitare ale unei politici de succes a Uniunii, fără ca premisele și măsurile invocate să aibă legătură cu realitatea.  

Comentariile d-lui Sarkozy privind reformarea „structurală” a spațiului Schengen pentru a face față fluxurilor migratorii crescânde, dincolo de evidenta încercare de  a atrage votanți ai extremei drepte, sunt lipsite de fundament real. Statisticile arată că în ultimii cinci ani numărul de imigranți ilegali in UE a scăzut. (Excepție face primăvara anului 2011 când fluxurile de imigranți din țările nord-africane au crescut considerabil sub efectul revoltelor denumite poetic și înșelător „primăvara arabă”, revolte în stimularea cărora Franța a avut propria contribuție.) Reducerea generală a dimensiunilor imigrației s-a datorat atât unei  mai bune gestionări a frontierelor externe ale Uniunii cât și crizei economice care a diminuat atractivitatea UE pentru cetățenii statelor terțe. În plus, electoratului francez, olandez, german etc. ar fi corect să i se spună că imigrația ilegală în UE constituie astăzi în jur de 1% din populația totală a Uniunii Europene.

Dacă o reformă a cooperării în cadrul Schengen și mai ales a evaluării gradului de executare a obligațiilor statelor membre poate fi utilă în vederea reafirmării solidarității europene și a împărțirii echitabile a sarcinilor, modificarea radicală a acquis-ului pentru atingerea unor obiective naționaliste și politicianiste este inacceptabilă. O nouă legislație națională menită să permită statelor UE ignorarea actualelor reguli Schengen și încălcarea principiului libertății de circulație ar contraveni atât principiilor statului de drept cât și Tratatelor UE. Ea ar reprezenta și o atingere adusă integrării europene.

Ideea domnului Sarkozy de a redefini rolul Comisiei Europene și al Curții Europene de Justiție pe motiv că ele nu ar avea legitimitatea democratică necesară spre a apăra interesele cetățenilor europeni în materie de securitate a frontierelor comune, este o încercare deghizată de a readuce în sfera interguvernamentală, a intereselor naționale divergente, o politică de succes până în prezent. De ce ar fi Guvernul Franței ales iar Comisia Europeană nu? Guvernul francez este legitimat prin votul de încredere al Parlamentului francez ales direct de cetățenii francezi. Comisia Europeană este legitimată printr-o procedură similară a Parlamentului European, ales direct de cetățenii europeni (inclusiv cei de origine franceză).

Acordurile Schengen fac astăzi parte din acquis-ul comunitar. Ele sunt o componentă centrală a spațiului de libertate, securitate și justiție pe care Tratatul de la Lisabona îl „oferă” cetățenilor europeni. Orice reformă a acquis-ului Schengen trebuie aprobată, deci, conform metodei comunitare sau, în situația în care principiul libertății de circulație este afectat, prin modificarea tratatelor (art.48). În primul caz, Parlamentul European nu va accepta o inter-guvernamentalizare sau renaționalizare a acquis-ului Schengen sau a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni – libertatea de circulație a persoanelor. Aceasta chiar dacă pare o tentativă de șantaj amintind de politica gaullistă a „scaunului gol” este anunțată de actualul candidat-președinte al Franței. În cazul din urmă, este greu de crezut că unanimitatea statelor membre va fi obținută sau că Franța va părăsi UE.

Adevărata problemă nu este apărarea frontierelor exterioare ale UE ci inconsistența politicii UE privind migrația. Este necesară o politică europeană comună care să stimuleze imigrația aptă a satisface nevoile pieței muncii și să contracareze decadența bunăstării și fenomenul îmbătrânirii populației statelor membre ale UE, ca și scăderea natalității în aceste state sau emigrația inteligențelor europene. În același timp se impune găsirea unei soluții comunitare care să garanteze aplicarea principiului solidarității și cooperării sincere între Statele Membre UE, înscris în tratate dar devenit literă moartă.

Dincolo de toate acestea, instituțiile și partidele europene ar trebui să reacționeze printr-o mai bună strategie de comunicare împotriva retoricii populiste, naționaliste și xenofobe care infectează discursul unor lideri europeni în viziunea cărora puterea este mai importantă decât viitorul european al națiunilor lor și pacea Europei.

Putin după Putin

Vladimir Putin a câștigat un nou mandat prezidențial în fruntea Federației Ruse. Astfel el succede succesorului său. Adică își succede sieși. Teoretic aceasta înseamnă continuitate, predictibilitate și legitimitate. Așa va fi oare?

Alegerile prezidențiale au fost precedate de proteste, de contestări și de avertismente cu privire la fraudarea alegerilor. Tabăra putinistă a luat măsuri excepționale spre a-și asigura victoria. Democrațiile euro-atlantice au exprimat teama că scrutinul nu va fi liber și corect. Moscova oficială a socotit asemenea declarații ca amestec în procesul electoral din Rusia și a ajuns până la a denunța un complot având ca scop asasinarea candidatului favorit. Alegații grave care vor umbri relațiile internaționale.

Dacă Vladimir Putin ar fi câștigat alegerile în al doilea tur legitimitatea sa ar fi fost mai solidă întrucât bănuielile de fraudă ar fi fost mai greu de susținut. S-a preferat legitimarea prin caracterul ecrasant al victoriei. Un scor de peste 60% în favoarea câștigătorului este dificil de contestat.

Cu toate acestea, observatorii internaționali au declarat că alegerile au fost viciate. Nu, însă, în procesul votului ci de maniera părtinitoare în care s-a desfășurat campania electorală. Statele UE și SUA au luat act de rezultat și au lăsat să se înțeleagă că, deși nu îl contestă, nu apreciază maniera în care a fost obținut, cerând autorităților ruse să cerceteze cu exigență și imparțialitate sesizările referitoare la fraude.

Dincolo de toate aceste controverse și de acest zgomot se conturează o serie de probleme reale foarte preocupante.

Cine furat de retorică se grăbește să vorbească despre Rusia ca despre o cvasi dictatură, uită sau nu a știut niciodată cum a funcționat URSS. Într-adevăr, Rusia nu este o democrație de același fel cu democrația engleză, franceză, germană sau chiar română. Nu este în nici un caz o „democrație absolută”. Nu este nici chiar democrația clădită de Boris Elțin în perioada postcomunistă a acumulării primitive de capital. Asta nu înseamnă, totuși, dictatură.

Fără îndoială că Președintele Elțin a asigurat libertăți civile și economice extinse. Presa și organizațiile neguvernamentale s-au exprimat neîngrădit. Privatizarea economiei sovietice a avansat în marș forțat. În acest context, în principiu pozitiv, puterea economică a Rusiei a încăput pe mâna unor potentați. Aceștia s-au constituit în grupuri oligarhice care s-au substituit statului în relația cu cetățeanul și au manipulat societatea de o manieră care să permită transformarea bunului public în bun privat. Manipularea a utilizat inclusiv dezinformarea prin mass-media și a implicat numeroase ong-uri în acțiuni diversioniste conducând la slăbirea coeziunii sociale. Cei care regretă perioada Elțin ar trebui să își amintească faptul că, la apogeul său, singurele instituții care mai funcționau la nivel național erau poșta și căile ferate. Iată de ce, derutați și umiliți, rușii au ajuns să prefere ordinea libertății și certitudinea legitimității. Pe acest val a venit la putere Președintele Putin și așa se explică de ce a dobândit o uriașă popularitate.  

Potrivit expresiei lui Vladimir Putin însuși, Rusia este „o democrație controlată” sau o „democrație suverană”. Adică o democrație cu libertatea de expresie limitată de rațiunea de stat, astfel cum aceasta este definită de către deținătorul puterii politice rezultat din alegeri libere (nu neapărat și corecte).

Dacă acest tip de democrație nu le place (și asta pe bună dreptate), puterile occidentale ar trebui să se întrebe, totuși, care este partea lor de vină. Ele au crezut (atunci când nu au sprijinit procesul în mod direct) că o liberalizare haotică și ingurgitată de ruși fără a fi asimilată, va scoate Rusia din concursul super actorilor globali. Perspectiva debarasării de un rival incomod a fost atrăgătoare. Pentru ca ea să se împlinească s-a lucrat prin capitalul străin, prin structurile societății civile, prin crima organizată transfrontalieră. Toate acestea au diminuat securitatea Rusiei care a devenit o putere decadentă. Or, insecuritatea politică duce la limitarea libertăților civile după cum umilirea duce la iraționalitate.

Ar fi fost, desigur, mai înțelept ca Rusiei post-sovietice să i se asigure un rol clar în sistemul global de securitate și în ordinea bipolară, să i se respecte dreptul de a-și urma propria cale spre democrație și să i se ofere un fel de Plan Marshall care să îi asigure reconsolidarea după epuizarea suferită în Războiul Rece. Nu a fost așa și, iată, ursul rănit este azi mai problematic decât ar fi fost el sătul și sănătos.  

Dacă Rusia a fost slăbită ea nu a fost anihilată. (Ținând seama de caracteristicile ei ar fi fost, de altfel, imposibil.) În atari circumstanțe, venind la putere, Vladimir Putin și-a propus refacerea puterii Rusiei. În acest scop a folosit atuurile de care dispunea: resursele energetice și dependența de ele a UE; resursele geo-strategice și nevoia actorilor euro-atlantici de a recurge la ele spre a rezolva problemele de securitate ale lumii; veto-ul în Consiliul de Securitate al ONU; arsenalul nuclear. Prețul petrolului, controlul progresiv (nu progresist) asupra societății civile și „pactul” impus oligarhilor i-au permis stabilizarea statului și readucerea lui în clubul operatorilor globali. Vor funcționa aceste soluții și de acum înainte, când Putin își succede oficial la cârma federației dar și când în interior libertățile restrânse (nu ucise) își afirmă puterea de atracție, în timp ce în afară omenirea se clatină sub efectul cutremurului produs de criza economico-financiară și cea a democrației și moralei?

Primul ministru Putin nu a reușit să scape Rusia de statutul de putere petrodependentă. Aceasta va juca acum împotriva Președintelui Putin legând soarta mandatului său de fluctuațiile prețurilor pe piața energiei. Pe de altă parte, exporturile produselor manufacturate rusești vor fi lovite de recesiunea economică care îi afectează principalul cumpărător, UE. Aceasta îi va frâna creșterea economică și va genera tensiuni sociale; tensiuni care se vor asocia cu cele politice deja ajunse la cota de avarie. Împreună vor circumscrie un mediu de afaceri tot mai neprietenos (inclusiv sub presiunea autorității politicului în economie) care va fi, în consecință, incapabil să atragă investiții de capital străin. Tuturor li se adaugă problemele demografice ale Rusiei – o populație în dramatică scădere, îmbătrânită, conservatoare și risipită pe un teritoriu imens.

Dacă prețurile la materiile prime (în special petrol și gaz) pe piața mondială vor scădea, recesiunea în spațiul euro-atlantic (în special în UE) se va menține iar structura demografică negativă a societății ruse nu își va modifica rapid tendințele – toate ipoteze foarte probabile – Rusia va fi obligată fie la reformarea drastică a regimului politic creat de Vladimir Putin însuși fie la traversarea unei neo-stagnări care va conduce la implozia sistemului.           

Întrebarea este cine va putea opera „schimbarea” necesară? „Tragedia” lui Vladimir Putin (sub aspectul credibilității și legitimității) este că a câștigat alegerile din primul tur; tragedia Rusiei (sub aspectul perspectivei reformelor) este că nimeni altul decât Vladimir Putin – eroul resuscitării Rusiei ca jucător geo-strategic cu relevanță globală și creatorul actualului regim politic rus – nu avea cum câștiga alegerile. Opoziția rusă post-sovietică a ratat întâlnirea cu istoria. Nu era nevoie de oprimarea ei pre-electorală spre a fi învinsă în concursul electoral. Societatea civilă rusă, cu mult mai activă și mai lucidă, nu vede în actuala opoziție (care se luptă cu Putin iar nu cu sistemul putinist) o alternativă reală și viabilă dar nici nu a reușit să degaje elita politică deopotrivă vizionară și pragmatică reclamată de realități.            

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că ori de câte ori a dorit să se modernizeze, Rusia a fost nevoită să oprească locomotiva reformei și să o pună în marșarier spre a recupera vagoanele conservatoare pierdute mult în urmă, în imensitatea Rusiei profunde. (Imensitate care i-a salvat independența și puterea dar i-a anihilat capacitatea de schimbare și de adaptare la evoluțiile globale.) În Rusia reformele au venit totdeauna de sus. Statul a avut nevoie de putere spre a dinamiza societatea. Cu cât reușea mai puțin (inerția socială fiind mare) cu atât adinamismul social cerea creșterea puterii dominatoare a statului. Astfel s-a ridicat presiunea în cazanul libertăților ducându-l până în pragul exploziei. Atunci când statul a dorit să acorde societății libertatea de a se autodinamiza, izbucnirea anarhismului în care s-a convertit imediat aceasta (libertatea societăților conservatoare este anarhia) l-a speriat și l-a determinat să închidă din nou supapele. Lucrurile se petrec aidoma în Rusia post-sovietică amețind lumea printr-o alternață infernală de pași înainte și înapoi (de regulă unul înainte și doi înapoi) care fac imposibilă auto-reformarea ordonată și durabilă a sistemului. Iată mecanismul imploziei!

Pe termen scurt, stabilitatea Rusiei depinde de menținerea prețului petrolului la nivele care să îi permită plata datoriei publice și de existența crizelor regionale care să facă intervenția sa necesară pentru succesul strategiilor preconizate de protagoniștii euro-atlantici. Numele care sintetizează ambele condiții este Iran. Alte nume pot fi Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Peninsula Coreană și chiar Turcia. Rusia va fi interesată ca sancțiunile împotriva Iranului să mențină ridicat prețul petrolului sau ca tendințele neo-otomane ale Turciei să complice relațiile israelo-arabe astfel încât atitudinea Kremlinului față de Siria sau, iarăși, Iran să fie esențială în definirea și menținerea echilibrului regional. Altminteri, locul continuității și al certitudinii, dorite de Vladimir Putin în scopul reconsolidării puterii globale a Rusiei, va fi luat de disoluția structurilor de putere internă, fragmentarea socială și colapsul statului.

Un asemenea curs este periculos, însă, și pentru stabilitatea și securitatea UE. Cutremurele în ocean produc valuri gigantice care calamitează viața uscatului limitrof. De aceea UE este tot atât de interesată în transformarea progresistă a Rusiei cât și Rusia însăși. În atare scop ea dispune de instrumentul Parteneriatului pentru Modernizare. Din nefericire, eficacitatea acestuia este subminată de dogmatismul ideologic, complexul de superioritate, narcisismul, dezbinarea internă, egoismele naționale, deficitul de viziune și lipsa de voință politică ale UE.

Mai mult ca niciodată implozia politică a Rusiei amenință echilibrul Europei. Mai mult ca niciodată apare limpede că Europa are nevoie de o Rusie stabilă, puternică și democrată. Spre aceasta se poate merge nu dându-i lecții de democrație sau de reformă lui Vladimir Putin și nici încercând decuplarea sancționatorie, respectiv izolarea Rusiei sau izolarea de Rusia. Construcția interoperabilității cu Rusia, integrarea efectivă a Rusiei, circumscrisă de respect reciproc,  în ordinea europeană și euro-atlantică, precum și cooperarea structurată întru asigurarea dezvoltării economice sănătoase și durabile a Rusiei, devin priorități urgente ale relației strategice euro-ruse.  

Fi-va oare UE la înălțimea unei atari mize? Aceasta presupune adâncirea și accelerarea propriei sale reforme. Or, perspectivele reformării UE, ca și acelea ale reformării Rusiei exclusiv din interior, sunt, în cel mai bun caz, modeste.

Așadar, Putin după Putin... Un lider tot mai inconturnabil și tot mai singur!

Surprize și surprize – România, Serbia și UE

Exigențele României privind drepturile comunității românilor / vlahilor din Timoc, reînnoite înaintea Consiliului European care urma să confere Serbiei statutul de țară candidată la calitatea de membru al UE, au creat o minicriză politică în Europa. Chiar dacă, în cele din urmă, impasul a fost depășit, el impune câteva observații care nu trebuie ignorate.

Incontestabil atitudinea Bucureștiului a produs o mare surpriză. Explicațiile suprizei sunt de natură generală și de natură specifică.

Cele dintâi își au originea în obișnuința generală cu o Românie care nu face nimic spre a-și impune punctele de vedere. O Românie mereu rațională, generoasă, flexibilă. O Românie veșnic abordabilă și deschisă spre compromisuri. Atât de deschisă încât ajunge până la compromiterea propriilor priorități. De la o asemenea Românie nimeni nu se aștepta să anunțe că are exigențe care, dacă nu vor fi satisfăcute, vor determina blocarea unei decizii europene îndelung pregătită și grijuliu negociată de protagoniștii UE.

Surprinși și ...furioși, reprezentanții Comisiei Europene au reproșat diplomației românești că nu a avertizat în legătură cu existența problemei astfel încât aceasta să poată fi rezolvată înainte de a izbucni criza. Așa este! Suprareacția europeană față de poziția României se poate explica și prin această surpriză. Nu am știut să o evităm pregătind terenul din timp. Ne putem întreba, însă, dacă UE în ansamblul ei, asurzită de tăcerea cronică a României, mai are capacitatea de a auzi solicitările românilor.

Motivul specific al surprizei europene ține, însă, de faptul că nimeni nu se aștepta ca România să devină intransigentă tocmai în legătură cu Serbia. Aceasta mai ales în momentul cu uriașă încărcătură simbolică în care dobândirea statutului de candidat reprezenta revenirea ei în familia europeană și recunoașterea progreselor democratice făcute cu mari sacrificii de orgoliu național.

În ultimii aproape două zeci de ani de traversare a deșertului Serbia a avut mereu alături România. Chiar și atunci când, din loialitate față de valorile democratice și de aliații euro-atlantici, liderii politici români au declarat că intervenția militară NATO în Balcanii de Vest este „legitimă și necesară”, Serbia a fost încă în măsură să își pună la adăpost flota civilă aeriană la Timișoara. După căderea regimului Milosevic oamenii politici români au fost printre primii care s-au deplasat la Belgrad spre a da un semnal că Serbia este din nou frecventabilă și trebuie tratată cu respect de comunitatea internațională. Ulterior, România a refuzat cu încăpățânare recunoașterea secesiunii kosovare riscând izolarea în UE și NATO. În fine, tot România a militat consecvent pentru ca Serbiei să îi fie validate perspectivele europene, să îi fie respectat dreptul la integrare europeană și să îi fie acordat statutul de candidat oficial la aderare. O asemenea politică venea în mod evident din convingere iar nu oportunism. Iată de ce vetoul românesc de ultim moment apărea ca o mișcare irațională aptă a răpi României roadele unei acțiuni politico-diplomatice coerente cu caracter strategic. Oricât de importanți vor fi fost românii timoceni, blocarea deciziei UE în favoarea Serbiei ar fi constituit o înfrângere strategică pentru România.

Rezultă că Bucureștiul a ales greșit momentul și motivul flexării mușchilor. Statutul de candidat oferea Serbiei un premiu simbolic iar actualei ei guvernări pro-europene (deci, favorabilă României) un atu suplimentar în importantele alegeri care urmează să aibă loc în curând. Succesul european al Președintelui Tadic este de natură a stopa accesul la guvernare al naționaliștilor sârbi. (Aceasta era o altă miză strategică a deciziei UE.) În rest, pe parcursul negocierilor de aderare, România ar fi avut nenumărate ocazii de a ridica și rezolva problema timocenilor. Protocolul româno-sârb privind chestiunea timoceană – un document care nu rezolvă problema drepturilor dar organizează procesul care ar urma să ducă la acordarea lor – a reprezentat o soluție de ultim moment aptă a evita un dezastru strategic. Ea a permis fiecăruia să își salveze imaginea.

S-a speculat că România a încercat să creeze un blocaj în legătură cu Serbia spre a impune deblocarea intrării sale în spațiul Schengen. Este fals! Soarta Serbiei nu conta câtuși de puțin în ochii celor care se opuneau abuziv intrării României în spațiul Schengen. Mai mult, pentru cercurile eurosceptice, național-populiste și xenofobe vest-europene, extinderea UE prin integrarea Balcanilor de Vest (a Serbiei, în special) este tot atât de nedorită cât și extinderea spațiului Schengen prin includerea României și Bulgariei. În consecință, posibilul qui pro quo imaginat de români ar fi putut duce la ratarea ambelor ținte – statutul de candidat UE pentru Serbia și cel de membru Schengen pentru România. State precum Olanda (căci despre aceasta este vorba în primul rând), menținând opoziția față de București, ar fi putut scăpa de candidatura sârbă cu mâna României.

Mai degrabă a fost vorba despre un raționament de politică internă (în care chestiunea Schengen a jucat, cel mult, rol de fundal). Într-un an electoral, când tot ceea ce ține de identitatea și demnitatea națională devine subiect de maximă sensibilitate, drepturile „românilor” timoceni căpătau potențialul unei dispute cu capacitatea de a dirija voturi spre una sau alta dintre taberele în concurs. Opoziția însăși a cerut fermitate în apărarea timocenilor. (Este adevărat că la Bruxelles, discursul reprezentanților Opoziției a fost diferit căci ce este patriotic la București nu este politic corect în UE.) Cu perspectiva insuccesului pe tema Schengen și prins între „patriotismului alegătorilor” și oportunismul opoziției, Guvernul român nu s-a gândit să obțină intrarea în Schengen la schimb cu statutul de candidat al Serbiei, ci drepturi pentru „românii” timoceni în locul intrării în Schengen.  

Dacă fermitatea intempestivă a României a surprins, de (justiticate) surprize a avut parte și România. Căci surprinzatoare (cel puțin pentru unii) a fost duritatea criticilor formulate de toată lumea la adresa României, consecutiv atitudinii sale în chestiunea sârbă. Două sunt explicațiile principale ale acestui adevărat criticism: una conjuncturală și alta structurală.

Explicația conjuncturală stă în încercarea adversarilor Serbiei de a folosi cererile României în chestiunea minorităților spre a desprinde Serbia de România. Ulterior, lipsită de un aliat ca Romania, Serbia va fi mai ușor de supus. Toți cei care (state sau politicieni) de-a lungul anilor s-au opus deschiderilor europene către Serbia, care au lucrat pentru izolarea și pedepsirea Serbiei, care au descris Serbia ca pe unul din relele supreme ale timpului, dintr-o dată s-au întors către România, cea care cu riscuri și costuri semnificative se opusese consecvent unor asemenea atitudini, acuzând-o pentru subminarea perspectivelor europene ale Serbiei. Cine să creadă că o asemenea convertire este sinceră?!

Acest lucru trebuie înțeles la Belgrad, acolo unde lipsa de flexibilitate și realism în recunoașterea aspirațiilor culturale ale vlahilor timoceni a fost în egală măsură responsabilă pentru impas, întrucât a împins România într-o poziție strategic ilogică. Serbia era cea dintâi care avea interesul să ajungă rapid la o înțelegere cu România așa încât în momentul primirii statutului de candidat aceasta (eliberată de propriile presiuni interne pe tema timoceană) sa apară pentru opinia publică sârbă ca susținător absolut iar alianța strategică româno-sârbă să poată fi menținută. Mai ales pe fondul problemelor interne ale celuilalt mare aliat regional al Serbiei, Grecia, angajamentul Bucureștiului alături de Belgrad rămâne esențial pentru viitorul națiunii sârbe în UE. 

Alianța româno-sârbă este importantă și pentru Romania. Înveninarea relațiilor cu vecinul sârb slabește România tulburând echilibrul geo-strategic în Europa de Sud-Est. Proclamarea eligibilității Serbiei ca membru al UE este un moment psihologic major marcând trecerea simbolică a sârbilor din tabăra cvasi dușmanilor Occidentului în tabăra cvasi aliaților Occidentului. În acest moment România trebuie să fie alături de Serbia. (Cu atât mai mult cu cât a nu fi alături de Serbia acum echivalează cu a nu fi nici alături de Occident.) În plus, România trebuie să facă limpede că susținerea Serbiei nu este legată de nici un qui pro quo, nu urmărește nici o compensație și nu așteaptă nici un comision. (Dorința Împăratului Napoleon al III-lea de a păstra Nisa și Savoia pentru Franța pe când sprijinea activ și efectiv unificarea Italiei, nu le-a fost iertată de italieni „binefăcătorilor” lor francezi nici până azi.)    

Explicația structurală a surprinzătoarei iritări a UE stă în complexele de superioritate față de România care sunt latente în toate sufletele și care așteaptă cel mai mic pretext spre a se exprima cu virulență. Acum pretextul a fost Serbia. Satisfacția cu care voci din toate familiile politice și din toate zonele geografice au denunțat «manevrele», «șantajul» și «obstrucționismul» României, trebuie să ne dea de gândit. Aceste condamnări nu țin nici de oportunismul politic și nici de vreo subită simpatie pentru cauza sârbă, ci de sindromul românosceptismului.

Din această istorie fiecare are câte ceva de învățat. Diplomația română, că demersurile sale trebuie încadrate mai bine în perspectiva strategică și pregătite cu mai mare temeinicie. Diplomația sârbă, că remarcabilei sale capacități de rezistență și admirabilului său simț al demnității naționale trebuie să îi adauge și un gram de flexibilitate și pragmatism.

Satisfacția cu care românii au salutat „succesul diplomatic” al Bucureștiului în chestiunea timoceană (uitând, parcă, de insuccesul în chestiunea Schengenului) se cere corect înțeleasă. Pentru români victoria a fost repurtată nu împotriva Belgradului ci împotriva aroganței Bruxellesului. Sârbii rămân frații noștri în timp ce Europa directoratului occidental care ne cere să ne umilim „autocritic” în fiecare zi ne pare (pe drept sau pe nedrept) tot mai departe, mai străină și mai ostilă. Concluzia este că românii vor o Europă federală iar nu o Românie subsidiară. După ani de smerenie impusă (și autoimpusă) ei tânjesc după măreție. Politica autoflagelării nu va mai aduce recompense electorale.

În fine, UE ar face bine să rețină că unei Românii permanent tratate incorect nu i se poate cere la infinit să fie generoasă, rațională și flexibilă. România a arătat acum că poate fi și dificilă în relațiile cu partenerii europeni. Românii au verificat (așa cum mai înainte au făcut-o polonezii) faptul că fiind dificili, chiar dacă nu sunt mai iubiți devin mai respectați. Au văzut și le-a plăcut. Ei vor fi înțeles, poate, că viitorul României europene stă în primul rând nu în simpatiile ocazionale pe care le câștigăm cu titlu individual la Bruxelles ci în solidaritatea națională pe care o construim acasă și prin care ne jucăm șansa în lume. Este posibil, deci, ca din chinurile crizei sârbe să se fi născut o altă Românie. Să fie într-un ceas bun!

România și Pactul fiscal

UE a înaintat aproape întotdeauna cu pași mici și sub presiunea necesității. Această necesitate s-a înfățișat cel mai adesea în forma unei crize care nu putuse fi prevenită. (O excepție ar fi Tratatul de la Maastricht al cărui salt înainte, realizat în condiții speciale, obiective – sfârșitul sistemului mondial bipolar - și subiective – entuziasmul general produs de sfârșitul Războiului Rece și mai ales prezența la conducerea Franței și Germaniei a doi mari lideri și mari europeni, François Mitterrand și Helmuth Kohl – a trebuit ulterior temperat.) Iată de ce atât în insuficiența actualului Pact fiscal cât și în natura contextului și presiunilor care au determinat adoptarea lui nu este nimic nou și nimic surprinzător.

Totodată, UE s-a născut și s-a extins atunci când proiectul unor națiuni europene de a domina continentul a eșuat iar acestea au ajuns la concluzia că visul lor de mărire națională se poate realiza mai ușor prin europenizare (federalizarea Europei) decât prin expansiune (ocupație). Evident, au existat și există și federaliști europeni autentici. Pentru ei Europa-putere ca federație de state-națiune nu este substitut pentru poziția dominantă a unei națiuni ci este singura formulă politică aptă a garanta cetățenilor europeni securitatea individuală, colectivă, identitară și geo-politică. Spre deosebire de adevărații federaliști, adepții Europei interguvernamentale vor ca aceasta să fie și să rămână cel mult o confederație menită a păzi libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor provenind din țări cu resurse și politici economico-sociale diferite, pe o piață lipsită de bariere interne artificiale.

Diferența între federaliști și pseudo-federaliști a rămas aproape insesizabilă sub influența a trei factori și atâta timp cât aceștia au coexistat: egalitatea nivelului de dezvoltare a statelor membre ale UE; contextul global favorabil dezvoltării schimburilor comerciale și creșterii economice; amenințarea sovietică și menținerea spațiului central și est european ca teritoriu tradițional de expansiune a occidentului european, în cadrul blocului sovietic. Prăbușirea URSS, extinderea UE și izbucnirea crizei economico-financiare globale au făcut ca toți acești factori să dispară.

Dacă pentru membrii orientali ai UE extinderea acesteia a fost privită ca reunificare a Europei și reconciliere a istoriei europene cu geografia europeană, pentru membrii occidentali, mai ales după ce efectele crizei economice globale s-au făcut resimțite și în Europa, ea a redeșteptat gustul dominației tot astfel cum mirosul sângelui îl poate face pe un tigru îndelung dresat să își redescopere brusc vechile instincte de carnasier și să își devoreze dresorul.

Dispariția inamicului sovietic, asociată cu beția victoriei dobândite în Războiul Rece, au redus coeziunea Occidentului european și euro-atlantic. Se pare că nimic nu unește mai mult decât un adversar de temut. Se pare, de asemenea, că este mai ușor să gestionezi bine înfrângerile decât să arăți înțelepciune în victorie; cu atât mai mult atunci când victoria este iluzorie. Pe de altă parte, criza economică globală, în loc să întărească solidaritatea membrilor UE, a stimulat egoismul național resuscitând vechile rivalități naționale. Inegalitatea (ca nivel dar și ca potențial de dezvoltare) face competiția dintre națiuni, din punctul de vedere al celor mai puternici, nu numai abordabilă ci și atrăgătoare. Cu atât mai mult cu cât Vestul mai dezvoltat al UE cunoaște un vechi complex de superioritate față de noii membri din Est.

Acesta este terenul pe care s-a definit diferența dintre federaliști și pseudo-federaliști și pe care se dă astăzi bătălia între ei. Pentru federaliști renaționalizarea UE înseamnă război. De aceea salvgardarea păcii (în Europa și în lume) presupune construirea unei federații simetrice de state naționale care exercită în comun atributele suveranității întru gestionarea intereselor lor comune.  Pentru pseudo-federaliști integrarea europeană este calea către o federație asimetrică în care directoratul câtorva protagoniști definește ordinea căreia i se supun ceilalți membri în speranța că astfel vor trăi în pace și vor accede la prosperitate. Se poate vorbi în acest sens de un neo-imperialism consensual.

Spre a avea imaginea completă a contextului trebuie adăugat că de principiu crizele (așa cum este și actuala criză economică globală) fac inevitabil ceea ce altfel era inadmisibil. Astfel, înainte de izbucnirea crizei pseudo-federaliștii respingeau ideea unei guvernări economice și a unei uniuni fiscale europene pe motiv că o asemenea adâncire a integrării i-ar fi obligat pe contributorii neți (statele mai dezvoltate) să subordoneze ambițiile naționale obiectivului coeziunii economice, sociale și teritoriale a UE. Pe de altă parte, pentru federaliști era de neacceptat soluția ca guvernarea economico-fiscală și socială a UE să se realizeze prin acordul între guvernele statelor membre de rangul întâi, celelalte state având libertatea de a alege între supunere și mizerie. Iată, însă, că pe fondul crizei globale discuția se redeschide și cu toții, federaliști și pseudo-federaliști, sunt de acord să caute un compromis. Asemenea oricărui compromis, nici acesta nu mulțumește pe nimeni dar permite acomodarea tuturor cu situația întrucât el lasă deschis drumul către evoluția integrării UE; fie el și un drum întortocheat și accidentat.  

Despre asta este vorba cu Pactul fiscal. Pentru toată lumea este evident - și criza, naturală sau artificială cum va fi fiind, a pus-o într-o lumină crudă – că Uniunea economică (mai degrabă comercială) și monetară nu poate supraviețui fără o guvernare economică europeană și o uniune fiscală. Falia între politicile comerciale și monetare, pe de o parte, și cele economice, fiscale, bugetare și sociale nu poate rămâne pentru prea multă vreme deschisă. Spre a asigura cetățenilor europeni securitatea, pacea, libertatea, prosperitatea și demnitatea de care au nevoie și fără de care nu au de ce fi loiali UE, politicile respective trebuie coordonate și coroborate la nivelul întregii uniuni. Statele membre astăzi cele mai dezvoltate (nu contează modalitățile și durabilitatea acestei dezvoltări) sunt gata să o accepte în ceea ce le privește; după cum sunt gata să garanteze extinderea acestei ordini asupra celorlalți membri. Aceștia au opțiunea între a rămâne în afara cercului de elită a UE, reintrând într-un concurs de suveranități pe care nu au mijloacele de a-l câștiga (cel puțin pe termen scurt și fără costuri exorbitante), și a se alătura plutonului de elită în speranța că din interior vor putea transforma directoratul interguvernamental al UE într-o veritabilă guvernare federală circumscrisă de o democrație transnațională europeană.

România – alături de majoritatea zdrobitoare a membrilor UE – a optat pentru a doua formulă. Opțiunea este una politică iar nu una economică. De aceea, analiza formulelor de detaliu al unui text doar formal negociat, de către economiștii partidelor politice este neavenită. Pentru negociatorii români important de convenit era nu nivelul de confort ce urma a fi asigurat în vagonul românesc ci evitarea lăsării acelui vagon în triaj, în timp ce garnitura europeană pleca din gară.

Desigur, ca întotdeauna, pentru cei care nu au participat la negocieri, textul documentului agreat putea fi mult mai bun. Dincolo de acest aspect, Pactul fiscal este într-adevăr, nu numai insuficient dar și criticabil. În primul rând, el este un document inter-guvernamental iar nu un act normativ european. Rămâne, deci, ca abia în viitor să fie integrat în spațiul normativ comunitar, respectiv racordat tratatelor europene. În al doilea rând, Pactul abordează problematica disciplinei, controlului și răspunderii fără a crea mecanismele necesare pentru dinamizarea solidarității și creșterii. În al treilea rând, modalitățile de măsurare a disciplinei fiscale nu sunt suficient de nuanțate spre a surprinde specificul fiecărui stat membru și mai ales spre a pune răspunderea în relație cu nevoia încurajării politicilor care promovează dezvoltarea durabilă sau tind la reducerea decalajelor de dezvoltare dintre statele membre. În al patrulea rând, deplorabilă este și preferința absolută arătată pentru orientările neo-liberale în detrimentul acelora menite să asigure un echilibru potrivit între piață și factorul politic, între capital și muncă, între interesele individuale și cele sociale. Și lista ar putea continua.

Toate aceste neajunsuri sunt, însă, priorități pentru corecturi viitoare. Acum, importantă pentru toată lumea este acceptarea la pachet a unei (cvasi) guvernări economice europene, pe de o parte, și a integrării tuturor statelor membre care o doresc în acest sistem de guvernare, pe de altă parte.

Când un asemenea tratat se negociază trebuie, de asemenea, luat în considerare factorul timp. Acesta depinde de presiunile obiective specifice contextului în care se negociază (în speță presiunile crizei), de raporturile de forțe dintre negociatori, de starea de spirit a negociatorilor și de așteptările populației. Chiar dacă România ar fi avut negociatori mai buni (și lucrul nu era imposibil) factorul timp îi era defavorabil. De aceea negociatorii români trebuiau să se concentreze asupra obiectivului strategic lăsând nuanțele tactice pentru mai târziu. Cum primirea în „clubul elitei europene” este și o chestiune de încredere, românii erau forțați să arate hotărâre, unitate și sinceritate în adeziunea lor. Orice amânare, circumstanțiere sau nuanțare ar fi creat suspiciuni care le-ar fi făcut situația și mai grea.

Iată motivele pentru care rezervele Opoziției de a susține semnarea și ratificarea Pactului fiscal sunt nerealiste, iraționale și până la urmă fără legătură cu interesul național. Aceasta nu înseamnă că Puterea nu a făcut greșeli ci că ținta strategică odată atinsă rezultatul trebuie confirmat de toți iar critica greșelilor amânată pentru o dată potrivită și limitată exclusiv la aspectul relațiilor politice interne. Acum, orice cerere de amânare a ratificării, orice speculații procedurale, orice încercare de delimitare a răspunderii între Guvern și Opoziție, nu fac decât să reducă credibilitatea angajării românești în noua dinamică a procesului european.

Se pare că singurul lider marcant al Opoziției (inclusiv al PSD) care a înțeles aceste comandamente este Victor Ponta. Unii se întreabă dacă o atare atitudine este expresia unei convingeri consonante cu prioritățile naționale ori cea a bătăliei strategice angajate cu Răzvan Ungureanu, probabilul viitor lider al actualei majorități în confruntările electorale ce vor urma? Viitorul ne va lumina.

Dacă a sesizat că domnul Ungureanu este cu mult mai solid în ceea ce privește credibilitatea și susținerea externă, domnul Ponta are dreptate să încerce a recupera handicapul dând mesaje liniștitoare străinătății. Ceea ce ar mai trebui să observe este, însă, că Răzvan Ungureanu și-a câștigat încrederea Occidentului prin consecvența și lipsa de echivoc a faptelor (vezi atitudinea în problema retragerii trupelor române din Irak) iar nu prin declarații politic corecte a doua zi bogat diluate prin nesfârșite circumstanțieri. În plus, domnul Ungureanu este luat în serios și pentru că în spatele său se află o formațiune politică gata să îl urmeze. Iată de ce Victor Ponta are a se asigura că atunci când susține Pactul fiscal (sau, în general, politici agreate de partenerii externi ai României) vorbește în numele și cu acordul întregii Opoziții, nefiind doar vocea ei radiofonică bună exclusiv pentru emisiunile posturilor în limbi străine.

Funcționari și demnitari

Un nou scandal a izbucnit în România într-o vreme periculoasă în care conflictele, purtate, mai ales, cu armele demagogiei și prin exploatarea prejudecăților și ignoranței unui auditoriu exasperat și rătăcit, au devenit normalitate. Este vorba despre campania declanșată de Monica Macovei & Co. împotriva UDMR pe tema amendamentelor propuse de unii parlamentari ai acestei formațiuni la Codul penal. Modificările privesc incriminarea unor fapte comise de funcționarii publici în exercițiul atribuțiilor lor de serviciu sau, mai exact, extinderea prin analogie a acelor incriminări asupra demnitarilor.

La prima vedere și sub aspect pur tehnic s-ar spune că ambele părți implicate în dispută au dreptate. Parlamentarii UDMR au dreptate să susțină că funcționarii și demnitarii nu pot fi tratați în același fel iar faptele lor nu pot fi incriminate fără să se țină seama de diferența de statut dintre ei. Doamna Macovei are, la rându-i, dreptate când atrage atenția că demnitarii nu se pot bucura de impunitate atunci când comit acte prezentând pericol social. Parlamentarii UDMR au dreptate când vor să elimine pericolul ca un pachet de acte legale să fie tratat drept infracțiune sub cuvânt că ele ar fi fost unite printr-un raționament de oportunitate izvorât dintr-o intenție posibil frauduloasă dar a cărei natură este de nedovedit în mod direct. Doamna Macovei are și ea dreptate când afirmă că atunci când în spatele unor fapte legale se ascund intenții maligne care fac ca forma licită să fie îndreptată spre atingerea unor scopuri ilicite, asemenea fapte trebuie sancționate. Originea acestei „tragedii” (căci atunci când toată lumea are dreptate avem de a face cu o tragedie) nu stă în dorința parlamentarilor UDMR de a-i scăpa de răspundere pe demnitarii care vor fi comis fapte reprobabile. Ea se găsește în precaritatea intelectuală a legiferării, în deficitul de cultură politică și de tehnică legislativă care au circumscris redactarea și adoptarea Codului Penal. La acestea se adaugă hiper-ideologizarea reglementării care, ambiționând să normeze niște utopii nu poate evita derapajul spre arbitrariu și autoritarism. În dezbaterile din România, însă, din nefericire, nu se discută argumentele aduse de cei ce susțin o anumită teză ci interesele bănuite pe care aceștia le-ar promova. Ca și când nu ai dreptul să ai dreptate dacă având dreptate îți satisfaci și o agendă personală.

Dincolo de această primă analiză (la care vom reveni în încheiere) ceea ce nu poate fi ignorat este ipocrizia, perversitatea și caracterul malign – deopotrivă anti-românesc, anti-european și anti-democratic  – al pledoariei doamnei Macovei.

Fără a se implica într-o dezbatere de principii, de idei și de soluții, Monica Macovei acuză pur și simplu UDMR că prin susținerea amendării Codului Penal compromite intrarea României în spațiul Schengen (sic!). Prin urmare, ungurii acționează împotriva intereselor românești. Românii nu se vor putea deplasa liber în UE din cauza ungurilor.

A aduce în discuție raporturile inter-etnice spre a-ți promova obsesiile penaliste și a-ți face chip cioplit de zeu al anti-corupției este mai mult decât o ticăloșie; este un atac împotriva stabilității și securității naționale. Demagogia apare cu atât mai mare cu cât ne amintim că tocmai Monica Macovei a fost printre aceia care au susținut alegerea lui Laszlo Tokes ca vice-președinte al Parlamentului European, poziție de pe care au fost promovate poziții injuste la adresa României.

În realitate cetățenii români de origine maghiară sunt cei mai interesați ca România să fie admisă în spațiul Schengen întrucât un asemenea eveniment înseamnă „desființarea” (în sensul de spiritualizare) graniței de la Trianon. Consecința este nu doar liberalizarea totală a comunicării lor cu exponenții națiunii culturale de origine ci și emanciparea de sub presiunea naționalist-revizionistă a acelor politicieni de la Budapesta inapți să facă saltul de la logica westfaliană a păcii de la Versailles la cea post-națională a UE. Prin regăsirea tuturor maghiarilor și românilor din România și Ungaria în spațiul comun Schengen unul din caii de bătaie ai celor care nu pot uita Trianonul ar dispărea.

Dincolo de aceste aspecte, la care unii critici ai doamnei Macovei au mai făcut aluzie, aproape nimeni nu a avut curajul să întrebe care este legătura între adminterea unui stat membru UE în spațiul Schengen și conținutul Codului Penal? Intrarea în spațiul Schengen depinde de capacitatea statelor în cauză de a păzi eficient frontiera externă a UE iar nu de legislația lor penală. Pe de altă parte, în UE competențele legislative se clasifică în competențe exclusive ale uniunii, competențe exclusive ale statelor membre și competențe partajate (în exercitarea cărora se aplică principiile subsidiarității și proporționalității). Adoptarea legislației penale intră în categoria competențelor naționale exclusive. Prin urmare UE nu are nici un drept de a cenzura voința Parlamentului Român în acest domeniu. Încercarea de a o face – direct sau indirect – reprezintă o încălcare a Tratatelor.

Evident, legislația statelor membre trebuie să respecte anumite criterii politico-ideologice (Criteriile de la Copenhaga) și să permită interoperabilitatea membrilor întru atingerea obiectivelor comune. Legislația penală română post-comunistă respectă, însă, toate standardele europene pertinente. Ea a fost expertizată și validată cu ocazia și în vederea admiterii României în Consiliul Europei, încă din 1994. Desigur, și această legislație este perfectibilă. Perfecționarea este totdeauna bine venită dar lipsa ei (de altfel greu de definit cu precizie) nu poate fi motiv pentru refuzul exercitării dreptului la libera circulație în UE pentru români. Ar fi, de altfel, interesant de verificat dacă textele pentru a căror neschimbare pledează doamna Macovei se regăsesc identic în toate codurile penale ale țărilor membre din spațiul Schengen.

Argumentul Monicăi Macovei este, astfel, nu unul în favoarea perfecționării Codului Penal român ci în sprijinul unei politici europene care discriminează România. Scuza discriminării este caracterul, chipurile, excepțional al corupției din societatea românească. La construcția acestei imagini neadevărate și înjositoare pentru români a contribuit din plin tocmai acțiunea perseverentă a Monicăi Macovei și prietenilor ei politici, de denigrare a României. S-a ajuns astfel la situația nedemnă în care parlamentarilor români legitimi sub aspect democratic să li se ceară a legifera după dicteul unor birocrați ai UE lipsiți de legitimitate democratică. O asemenea pretenție insultă România și compromite UE. Iată ce dorește Monica Macovei! Și iată ce respinge UDMR!

Din nefericire, pe fondul nemulțumirilor în cea mai mare parte justificate ale cetățenilor, nemulțumiri izvorâte din reaua guvernare la care este asociată și doamna Macovei, s-a ajuns, inclusiv sub efectul coregrafiei anti-corupție pusă la punct în scopuri diversioniste de către Putere, ca aceia care au îndrăzneala să afirme cele afirmate de mine anterior să fie imediat denunțați drept partizani ai corupților și să fie implicați în tot felul de înscenări. Trebuie, însă, ca lucrurilor să li se spună pe nume întrucât altminteri impostura va fi perpetuată și poporul derutat va termina prin a susține politici și oameni care îl umilesc și îl dezavantajează. Corupția există și trebuie combătută. Demnitarii trebuie să răspundă – politic sau juridic, după caz – pentru faptele lor. În speța aceasta, însă, UDMR, oricât ar părea de paradoxal în lumina prejudecăților noastre, apără demnitatea și interesele României iar Monica Macovei precum și cei care o sprijină sau o tolerează, nu!

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la fond. Or, pe fond, funcționarul public și demnitarul în mod obiectiv au și trebuie să aibă statute diferite întrucât ei îndeplinesc roluri diferite în ordinea socială. Funcționarul îndeplinește o misiune de interes public; demnitarul exercită puterea publică. Funcționarul este subordonat ierarhic și mandatul său este imperativ; demnitarul, chiar dacă intră în structuri ierarhice, nu are mandat imperativ la care să fie raportată răspunderea lui. Funcționarul are contract de muncă; demnitarul este parte într-un raport politic cu cei care l-au ales – direct sau indirect. (De aceea, în ciuda a ceea ce se aude zilnic, doar funcționarul merge la „servici” în timp ce demnitarul merge la minister, la Parlament, la președinție etc.; doar funcționarul poate „trage chiulul” în timp ce demnitatul nu are program de lucru sau loc de lucru fix.) Funcționarul are atribuții; demnitarul are prerogative. Funcționarul are competențe; demnitarul are puteri. Funcționarul se ocupă de organizarea aplicării legii și de aplicarea ei în concret; demnitarul apreciază asupra oportunității deciziilor în cadrul legii. Demagogia populistă nu a îngăduit menționarea acestor distincții în discursul public și inserarea lor în conștiința publică. Mai bine, însă, mai târziu decât niciodată.

În atari circumstanțe problema nu este evitarea impunității demintarilor ci reglementarea specifică a răspunderii lor juridice. Aceasta cu atât mai mult în dreptul penal, acolo unde principiul nullum crimen sine lege (nu există infracțiune în lipsa unei prevederi legale care să definească fapta incriminată) cere ca textele legale să fie de strictă interpretare ori cel puțin foarte precise. Tehnica legislativă potrivit căreia sunt definite infracțiunile ce pot fi comise de funcționarii publici pentru ca apoi prevederile aplicabile acestora să se aplice prin analogie și demnitarilor este cu totul criticabilă. Ea nu conduce la combaterea comportamentelor deviante ale demnitarilor ci la un arbitrariu care în ultimă instanță lasă exercitarea mandatului unei persoane alese de cetățeni la discreția interpretării unor magistrați numiți de cei ce dețin majoritatea politică. Ceea ce se cere, deci, nu este privilegierea demnitarilor ci definirea exactă a răspunderii lor legale pornind de la specificul statutului și misiunii lor.

O asemenea abordare presupune corectarea actualei legislații penale. Doamna Macovei, unul dintre autorii acesteia, nu poate invoca urgența sau mecanismul de verificare discreționar și abuziv exercitat de UE, spre a refuza remedierea neajunsurilor. Este vorba aici de lucruri grave; de coerența societății și de bazele democratice ale ordinii sociale. Confuziile populiste întreținute de Monica Macovei le amenință tocmai pe acestea.

P.S. Premierul Răzvan Ungureanu a afirmat că intrarea României în spațiul Schengen și ieșirea de sub incidența Mecanismului de verificare și cooperare al UE în domeniul justiției sunt prioritățile sale. În măsura în care o dorește sincer mă va avea alături. Din păcate, până acum liderii statului român au mimat numai această dorință. De câte ori m-am alăturat lor în asemenea demersuri am fost trădat. Această istorie va trebui și ea spusă cândva.

Juventinismul - populismul centrului

Dacă populismul stângii condamnă rapacitatea bogaților iar populismul dreptei lenea săracilor, la centrul spectrului politic formula tipic populistă - simplă și universal valabilă – este aceea a eliminării forțelor ”non-productive”, conservatoare și corupte prin aducerea tineretului la cârmă.  De la stânga social-democrată a centrului la dreapta populară a acestuia sloganul comun este: „Toată puterea tinerilor!”

La noi, liderii Opoziției au anunțat că viitorul Guvern Ponta nu va include decât miniștri tineri fără antecedente guvernamentale. Luându-le-o înainte, Președintele Băsescu și PDL au format un „Guvern al junilor” susținând că vârsta membrilor săi ar fi în sine o revoluție. „Juventocrația salvează România!” Potrivit unui hâtru observator occidental, condiția spre a fi ministru în România este aceea de a avea optsprezece ani împliniți.

Lucrul nu este nou. Cu câțiva ani în urmă, un ministru de externe european relata, după o vizită efectuată la București, că omologul său român i-ar fi spus cu mândrie că peste 60% dintre salariații ministerului au vârste sub 35 de ani. „Nu cumva ar fi fost mai important să îmi spună că 60% sunt super competenți?” – se întreba retoric respectivul ministru.

O asemenea abordare nu este, însă, caracteristică numai discursului românesc. Recent, un prim ministru occidental vorbind în numele președinției rotative a Consiliului European, într-o cuvântare de circa două zeci de minute, remarcabilă prin penuria de idei, a făcut de cincisprezece ori referire la tineri. O ilustrare perfectă a felului în care atunci când retorica înlocuiește substanța, tema tineretului este prima disponibilă.

Un politician danez remarca pertinent că pot fi câștigate mai multe voturi elaborând pe tema tinerilor decât pe aceea a pensiilor. Vorbind despre pensii câștigi doar simpatia pensionarilor, inclusiv cu riscul de a trezi îngrijorări în rândul populației active, obligată să muncească mai mult spre a susține o societate îmbătrânită. Dimpotrivă, cum majoritatea pensionarilor au copii și nepoți, referirile la soarta acestora îi mișcă și pe cei dintâi. Seniorii sunt mai sensibili la mesajul privind viitorul urmașilor lor decât la cel privind prezentul pensiilor lor. Raționamentul este corect! El explică cum pot fi speculate sentimentele electoratului în registru populist.

Populismul de stânga a dus la diminuarea creșterii economice, a productivității și a spiritului de inițiativă. Populismul de dreapta a dus la creșterea sărăciei, a polarizării averilor și a cinismului social. Juventinismul ca formă a populismului de sinteză al centrului, are aceleași efecte dezastroase: fracturarea societății, dezagregarea statului, subminarea coeziunii naționale, recesiunea economică, apatia civică.

Un studiu efectuat sub auspiciile UE a infirmat teza potrivit căreia pensionarea accelerată a seniorilor duce la înmulțirea locurilor de muncă pentru tineri. Dimpotrivă, s-a demonstrat că în țările în care seniorii au fost menținuți în activitate până la vârste mai înaintate au fost create mai multe locuri de muncă pentru tineri. De aceea în Olanda, Danemarca, Suedia sau Germania s-a trecut la aplicarea de politici și crearea de instituții menite a menține activă forța de muncă matură.

Un alt studiu arată că dacă promovarea tinerilor în funcții de conducere a dinamizat procesul de decizie, dispariția seniorilor din funcțiile de consiliere a condus la scăderea dramatică a calității deciziilor corelativ cu creșerea nivelului de risc intrinsec acestora. În primul caz avem de a face cu un efect al temerității specifice tinereții; în al doilea, cu consecința imprudenței aferente lipsei de experiență. Chiar dacă acumularea experienței nu este un merit, lipsa ei este un handicap.

O cercetare mai veche dovedea că numirea profesorilor debutanți la clasele superioare poate avea meritul de a oferi elevilor informații mai proaspete și teorii mai moderne. Elevii de vârste mai mici, însă, au nevoie absolută de profesori care au experiența pedagogică necesară muncii cu copiii lipsiți de abilități de învățare ca și de gustul învățării. În ceea ce îi privește pe studenți, contactul cu „monștrii sacri”, cu seniorii profesiei în care se pregătesc este indispensabil atât din punct de vedere formativ (științific) cât și din punct de vedere educativ.

Potrivit sondajelor, promovarea tinerilor la vârful partidelor politice nu a micșorat deficitul de încredere între elite și electorat. Sub conducera lor partidele nu s-au reformat. În special democrația internă nu numai că nu a progresat ci s-a deteriorat. Plusul de dinamism a fost obținut pe seama fragilizării dialogului; lipsa de autoritate bazată pe încredere sau pe superioritate profesională a fost compensată prin autoritarism și exclusivism. În absența argumentului meritelor s-a recurs la ”argumentul” disciplinei impuse prin centralismul birocratic, inevitabil ostil transparenței, deschiderii și responsabilității. Într-un context, totuși, pluralist și concurențial aceste practici au condus la destructurarea și fragmentarea actorilor politici. Or, o democrație cu jucători slabi și nedemocratici intră ea însăși în degringoladă.

Deziluzia este în mod special mare în fostele țări comuniste. Întrucât acolo s-a pus problema unei schimbări fundamentale de cultură politică, s-a formulat ipoteza că idealurile revoluției anticomuniste nu vor fi realizate decât atunci când la putere vor ajunge cei care nu s-au născut în regimul comunist, nu l-au cunoscut și nu au suferit influența nefastă a educației lui. Practica a infirmat ipoteza. Cei care nu au cunoscut comunismul din proprie experiență s-a dovedit că nu i-au cunoscut nici capcanele; că nu au avut cum să își creeze anticorpi împotriva virusului seducției lui. Fără să își dea seama, ei au preluat utopiile vechiului regim și i-au perpetuat practicile; acele utopii și practici pe care elitele respectivului regim le-au descoperit, criticat și negat. Iată de ce riscurile restaurației autoritar-populismului prin juventinism sunt mai mari azi decât acum douăzeci de ani, când comunismul real abia își dăduse duhul. 

Evident, nu se pune problema ca bătrâna nomenclatură comunistă (și nici chiar protagoniștii postcomunismului) să fie meținută la putere pe motiv că generația post-tranziției nu este vaccinată anti-autoritar. Discuția este oricum inutilă întrucât în această privință ceea ce nu face politica face biologia. Ceea ce se cere - și problema se pune identic la nivelul democrațiilor noi și restaurate ca și la acela al democrațiilor consolidate – este ca ascensiunea unei noi generații să nu fie efectul unei abordări dogmatice care face din tineret un fel de Mesia colectiv și abstract, ci al unui concurs de merite desfășurat între personalități individuale.

În anul 1991, în calitate de ministru al reformei am inițiat o lege privind desființarea barierelor de vârstă din calea promovării. (Ulterior ea a fost adoptată sub numele de Legea promovării pe criteriul competenței.) În Expunerea de motive afirmam că vârsta – și nici chiar experiența – nu este un merit. În consecință propuneam îndepărtarea oricăror bariere de vârstă și vechime puse în calea promovării. Eram atât de sigur că legea va fi adoptată cu ovații încât nici nu m-am obosit să mă duc în Parlament spre a o susține. De aceea nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că legislativul a primit ideea cu rezervă și chiar cu ostilitate. Principalii oponenți au fost persoanele apropiate domeniilor sensibile ale educației, sănătății și justiției. S-a afirmat că în aceste domenii promovarea precipitată și prematură a unor oameni care pot avea cunoștințe profesionale, dar nu au experiență profesională și socială, este periculoasă. Acolo voluntarismele și subiectivismele în promovare conduc la crimă: omor intelectual, dacă este vorba de educație; omor biologic, dacă este vorba de sănătate; omor social, dacă este vorba de justiție.

Disputa s-a terminat printr-un compromis pe care l-am deplâns. Nu pentru că nu recunoșteam justețea avertismentelor ci pentru că eram convins că într-o societate liberă și onestă meritele se pot cerne fără a fi nevoie să se recurgă la măsuri artificiale de siguranță. Astăzi, situația basculează, însă, într-o direcție opusă încă mai periculoasă. În locul conservatorismului prudent al celor care s-au împotrivit liberalizării inițiate în 1991 se impune cu aroganță și iresponsabilitate dogmatismul demagogic care revine la proclamarea vârstei ca merit, cu deosebirea că nu mai este vorba despre vârsta seniorității (având cel puțin avantajul de loc neglijabil al experienței) ci la vârsta juventuții (al cărei titulari au doar meritul că și-au dat osteneala de a se naște).

Dogma juventinismului lovește azi în fibra națiunii române. Marii maeștri au fost izgoniți din universități la vârsta deplinei maturități științifice și în plină putere creatoare, spre a fi înlocuiți de niște neisprăviți obraznici care flutură teancuri de diplome obținute la școli străine pe care numai corectitudinea politică le-a oprit să facă mențiunea ”Bonne pour l’Orient”. Cu așa profesori nu este de mirare că tinerii studioși preferă să învețe în afara României. Acolo unde cei mai mulți visează să și rămână devenind astfel materia primă a unui amplu proces de „brain drain”; proces care lasă națiunea română fără viitor sau, cel puțin, fără independență și identitate cultural-științifică.

La fel se întâmplă în spitale. Marii medici au fost pensionați înainte ca generația urmașilor să fie pregătită a le lua locul. În consecință, tratamentul medical a devenit mai mult decât o loterie, o ruletă rusească. Pe ușile instituțiilor medicale ar trebui să scris, întocmai ca pe ușa Infernului dantesc, „Lasciate ogne speranza voi ch’entrate!”. De aceea cine poate nici nu mai intră ci se duce în străinătate. Restul națiunii, rămas acasă, nu are decât să se resemneze cu degradarea biologică.

Moartea prematură sau mutilarea biologică se asociază cu moartea și mutilarea civilă din sălile tribunalelor. Aplicarea legii de către tineri fără vreo experiență de viață a devenit o chestiune tehnică în loc să fie o artă a terapiei sociale. Asta atunci când nu este instrument politic pentru eliminarea concurenței celor care nu se grăbesc să moară fizic.

Juventinismul nu poate fi confundat cu principiul superior al promovării tineretului, principiu circumscris de ideea includerii armonioase a reprezentanților tinerei generații în ansamblul social pe baza meritelor fiecăruia. Juventinismul se definește ca dogmă a excluderii în bloc a unor comunități identificate pe criteriul vârstei. El nu are legătură cu meritele iar idealurile integrării, coeziunii, armoniei și coerenței sociale îi sunt perfect indiferente.

Temelia ideologică a juventinismului este teza că tinerii, luați drept categorie socială de sine stătătoare, sunt cinstiți întrucât nu au avut când fi corupți, precum și că neavând trecut sunt deschiși înnoirilor. Ei sunt, în consecință, singurii apți a săvârși revoluția morală fără de care națiunea nu se poate salva și care este condiția nu doar necesară ci și suficientă a salvării. Intrinsecă unei asemenea teorii este revoluția permanentă. Într-adevăr, cum tinerii îmbătrânesc și cum îmbătrânind devin corupți, urmează că trecerea de la o etapă istorică la alta nu se produce lin ci prin salturi. Căci vechea generație nu pleacă de bună voie.

Asemena utopii nu observă că lupii tineri sunt mai flămânzi și mai grăbiți decât cei bătrâni iar prin aceasta mai coruptibili. De asemenea, că înnoirile utile nu pot fi identificate decât pornind de la identitatea circumscrisă de trecut. În fine, că excluzând meritele din logica promovării sociale transformă revoluția morală și pe protagoniștii ei într-un mecanism imoral pentru eliminarea celor merituoși.

Există și un juventinism al extremei. Acesta îi atribuie tineretului nu numai misiunea „revoluției morale” ci și pe aceea a „revoluției naționale” (a se citi rasiale). Cele două revoluții se suprapun prin aceea că purificarea morală are ca țintă inclusiv purificarea etno-culturală, identitară. Juventinismul româneasc este (deocamdată) anațional, nonidentitar. În consecință el se acomodează ușor cu neo-liberalismul și neo-conservatorismul global.

Dezavuând ambele forme de juventinism nu putem omite concluzia că forma nonidentitară practicată la noi duce direct la dispariția națiunii române și la transformarea României într-o colonie a acelora care știu să confere dimensiunea politică potrivită unor societăți integrate, coerente și meritocrate. Sunt motive suficiente spre a-l denunța și combate.