Consecinţa se vede în mesajele critice la adresa acţiunilor USL trimise de capitalele occidentale şi în comentariile ostile ale mass-media. Dacă în plan intern prima fază a blitzkrieg-ului cu Preşedintele Băsescu a fost câştigată de Guvern, pe plan extern se înregistrează un eşec cvasi-total. El ar trebui să fie cu atât mai îngrijorător pentru USL cu cât, în ciuda declaraţiilor auto-liniştitoare potrivit cărora alegerile se câştigă în ţară, o Românie membră a federaţiei numite UE şi a alianţei strategice numite NATO, nu are cum opta şi evolua liberă de influenţa celor cu care exercită în comun o parte a suveranităţii şi cu care şi-a unit destinul. Ceea ce s-a dobândit în ţară poate fi foarte bine irosit prin pierderea bătăliei conexe din afara ţării. Aceasta nu înseamnă numai că străinătatea l-ar putea menţine în fotoliul prezidenţial pe domnul Băsescu (mijloacele şi metodele prin care votul românilor poate fi manipulat din afară sunt cu mult mai eficiente decât ne putem închipui), ci mai ales că România post-Băsescu poate fi confruntată cu politici sancţionatorii apte a anula pe termen lung avantajele schimbării interne.
Referindu-ne la sancţiuni, să excludem ca improbabilă suspendarea drepturilor României în cadrul UE prin aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Tratatul European. Această măsură nu s-a adoptat nici în cazul Ungariei, când încălcările standardelor democratice au fost certe. Cu referire la România, chiar dacă s-a mers până în marginea legii, nu a fost trecută „linia roşie”. În ciuda gălăgiei pe respectiva temă, nu există nici un temei pentru aplicarea unei sancţiuni formale. Ameninţările, niciodată venite din sursă oficială, au ca scop intimidarea liderilor USL şi manipularea cetăţenilor. Cu atât mai mult cu cât UE are acum alte priorităţi mai importante decât intrarea într-o dispută formală cu Bucureştiul iar soarta domnului Băsescu chiar nu interesează pe nimeni în lume.
Aceasta nu exclude, însă, alte măsuri de retorsiune. Ele pot consta, în special, în aplicarea abuzivă a tratatelor atunci când se va pune problema intrării în spaţiul Schengen şi zona Euro, a accesului la fonduri europene sau la funcţii în instituţiile europene. Aşa zisa fragilizare a statului de drept ca urmare a demiterii Preşedintelui României şi schimbării din funcţie a unor demnitari sau înalţi funcţionari publici, va fi luată de pretext pentru menţinerea ţării noastre pe poziţia de membru de mâna a doua. (Ceea ce, să o observăm în treacăt, se întâmpla şi când „justiţia” băsesciană „duduia”.) Un asemenea cost al războiului dintre Guvern/USL şi Preşedinte este mare şi trebuie evitat.
A spune astăzi că situaţia aceasta putea fi prevenită şi a analiza cum s-ar fi putut ocoli neplăcerea, este inutil. Important rămâne de văzut cum se pot îndrepta lucrurile. Obligaţia unei asemenea reflecţii o au nu numai partizanii USL ci toţi bunii români; căci în discuţie nu este doar soarta domnilor Ponta şi Antonescu ori a Guvernului USL, ci soarta României.
Primul pas către aflarea a ceea ce este de făcut îl reprezintă descoperirea cauzei nervozităţii partenerilor externi. Cea mai comodă explicaţie este aceea că au fost dezinformaţi. Faptul este real. Propaganda anti-românească a funcţionat impecabil. La vedere ea a fost orchestrată de politicieni români iresponsabili care mai ieri acuzau pe liderii USL că exportă la Bruxelles tensiunile româneşti explodate la începutul anului în Piaţa Universităţii şi alte pieţe ale oraşelor româneşti. Numele acestor polticieni nici nu merită pomenit.
Miza decredibilizării României trebuie să fi fost, însă, atât de mare încât neprietenii ei au recurs şi la costisitoarele „arme de distrugere în masă” aflate în arsenalul cozilor de topor româneşti. Astfel a fost scos pe scenă un cuplu inedit pentru cei care nu cunosc adevărata identitate a componenţilor săi: cuplul Macovei-Tokes. Amândoi au vorbit despre lovitură de stat, suprimarea statului de drept şi îngenucherea justiţiei. (Cu menţiunea că domnul Tokes a condamnat corupţia justiţiei „minoritarofobe” înainte de a condamna distrugerea independenţei aceleiaşi justiţii odată cu demiterea Preşedintelui care o controlează. – sic!)Aceste teze s-au regăsit apoi în întreaga presă internaţională şi în majoritatea declaraţiilor emise de guvernele occidentale.
Domnul Băsescu a declarat că nu are nici o legătură cu această operă de dezinformare; că nu ar fi vorbit nici cu presa nici cu omologii săi spre a le vinde informaţii false şi a le cere sprijin. Personal îl cred. Mă întreb, însă, dacă nu a ştiut ce se întâmplă? Dacă nu trebuia şi putea să ştie? Dacă ştiind nu trebuia să le dezmintă? După cum, iarăşi, ne putem întreba dacă nu cumva, ştiind de dezinformarea pornită împotriva României nu ar fi trebuit tocmai să vorbească şefilor de stat occidentali şi mass-media despre ceea ce cu adevărat avea loc şi să le ceară, pe linia celor afirmate de domnia sa la Bucureşti, să îi lase pe români să decidă liberi de ingerinţe externe. Răspunsurile de bun simţ la aceste întrebări se constituie în tot atâtea „probe indirecte” (ca să reluăm o expresie folosită în hotărârea de condamnare a lui Adrian Năstase) care atestă o culpă gravă împotriva intereselor naţionale ale României. Pentru vini similare alţi şefi de stat au fost decapitaţi. În cazul de faţă scuza ar fi că România a fost denigrată nu în folosul duşmanilor (ceea ce ar fi fost un act de trădare) ci în faţa aliaţilor. (Unii vor spune, însă, că având aşa aliaţi, de duşmani nu mai este nevoie.)
Spre a minimiza vina cozilor de topor, Preşedintele suspendat a mai afirmat că nici guvernele străine nici presa internaţională nu au nevoie de Monica Macovei sau Laszlo Tokes spre a afla ce se întâmplă în România. Din nou, trebuie să îi dăm dreptate. Nici un guvern responsabil şi nici un operator media serios nu ar face afirmaţii atât de grave la adresa unui stat (mai ales membru al UE şi NATO), cum ar fi cea referitoare la iminenţa arestării membrilor Curţii Constituţionale, fără a verifica direct situaţia. Fără să vrea, domnul Băsescu formulează o acuzaţie gravă la adresa acestora: presa internaţională şi guvernele occidentale au manipulat cu intenție opinia publică.
De ce au făcut-o? Problema valorilor este una foarte sensibilă în conştiinţa occidentală. Dacă popoarele sunt convise că în România democraţia şi statul de drept sunt sabotate de Guvernul român ele îşi vor presa guvernele să adopte politici antiromâneşti altfel greu de vândut.
Vor, însă, guvernele ţărilor aliate să adopte asemenea politici? La această întrebare răspunsul este mai nuanţat. Există ţări aflate în dificultate (politică şi economică) care doresc să împuţineze numărul celor care se califică pentru accesul la măsurile de solidaritate concepute de UE. O Românie mai puţin nu strică. Totodată există ţări aflate în rivalitate cu România. Lipsirea de sprijin extern a României le satisface. În fine, există ţări care nu au de gând să sancţioneze România dar se aşteaptă ca o Românie ameninţată de sancţiuni să fie un partener de negociere mai „înţelegător”.
Premierul Ponta a anunţat în plin război cu Preşedintele că a obţinut acceptul generalului american Wesley Clark, fost şef al statului major NATO, ca acesta să îi fie consilier. Domnul Clark va presta serviciile de consiliere pro bono. Simbolul acestei alegeri este, însă, uriaş. Unii au înţeles că SUA au semnalizat abandonarea fidelului dar dificilului Traian Băsescu, adoptându-i pe Victor Ponta şi Crin Antonescu ca paznici la capătul răsăritean al Axei Washington-Bucureşti. Alţii au speculat că şi de nu ar fi vorba despre opţiunea administraţiei Obama este cel puţin decizia unor influente cercuri poltico-economice americane. Fără consultarea, respectiv încurajarea acestora, domnul Clark nu ar fi putut accepta o misiune cu inevitabile conotaţii politice. În orice caz, chiar dacă ar fi vorba despre un aranjament pur privat, excluzând intenţia Washingtonului de a trimite României un alt semnal în afara celui critic formulat prin Departamentul de Stat, încă se poate vorbi de dorinţa Guvernului Ponta de a semnaliza orientarea sa atlanticistă şi de a oferi SUA garanţia că politica Bucureştiului se va modela după agenda americană. Or, pe un atare fond, atâta timp cât, potrivit planificatorilor politici americani, în deceniul următor America va trebui să ducă politici de natură a se opune consolidării în continuare a parteneriatului strategic germano-rus şi a reseta relaţia americano-rusă peste capul europenilor, comunicatul dur al Guvernului german faţă de cele ce, chipurile, se petrec la Bucureşti, nu mai are de ce să ne mire. (Oarecum în aceeaşi cheie trebuie privită şi „îngrijorarea” Franţei, mai puţin atlanticistă acum decât pe vremea „prietenului” Sarkozy, deşi trebuie spus că exprimarea foarte diplomatică şi aproape neutră a purtătorului de cuvânt al ministerului francez de externe a fost grav deformată de relatările presei.)
„Grija” UE pentru reducerea prerogativelor Curţii Constituţionale este de asemenea, pe cât de ridicolă, pe atât de ipocrită. Există membri ai UE care nici nu au asemenea curţi. Pe de altă parte, curţile cu pricina au competenţe diferite de la o ţară la alta, neexistând un aquis comunitar în materie. Curtea Constituţională a României a funcţionat fără atribuţiile respective atunci când Consiliul Europei şi apoi UE au confirmat conformitatea ei cu standardele europene. În fine, este de principiu că hotărârile judecătorilor, care nu sunt direct aleşi, nu pot prevala asupra deciziilor luate de parlamentari ca reprezentanţi direct aleşi ai naţiunii. Creşterea puterilor Curţii Constituţionale în raporturile cu Parlamentul, în condiţiile în care membrii ei sunt numiţi pe criterii politice, a reprezentat tocmai o atingere adusă democraţiei româneşti de un regim neo-cezarist care ştia bine că mai uşor poate controla câţiva judecători recrutaţi din rândurile politicienilor decât pe parlamentari. Aceasta nu înseamnă că ar trebui desfiinţată Curtea Constituţională ci că ea ar trebui să primească un rol compatibil cu modul său de constituire şi capacităţile sale de operare democratică.
Sunt oare avertismentele externe menite să îl salveze de demitere pe actualul Preşedinte-suspendat? Cel mai probabil, nu. Pe de o parte, Traian Băsescu nu a fost niciodată atât de popular şi de ascultat în cercurile politice internaţionale. Pe de altă parte, aceste cercuri, oricât l-ar iubi pe domnul Băsescu, nu îşi pot permite riscul să intre într-un conflict deschis cu potenţialul viitor Preşedinte al României şi cu Guvernul român, de dragul unui şef de stat foarte aproape de demitere. Nu aşa se face politica internaţională.
Ceea ce crează nelinişte în capitale şi la UE este faptul că viteza cu care evoluează evenimentele la Bucureşti nu lasă timp pentru evaluarea şi asimilarea noilor conducători români. Cu alte cuvinte, lumea nu ştie cine sunt şi ce vor aceştia. De aceea ei trebuie „frăgeziţi” cu titlu profilactic înainte de a fi aduşi la negocieri.
Mai rămâne întrebarea ce este cu spaima că justiţia română va avea de suferit prin schimbarea Preşedintelui Băsescu? Contrar afirmaţiilor actuale, această justiţie a fost mai mult criticată decât lăudată de UE. În acelaşi timp Guvernul Ponta nu a făcut până acum vreun gest care să politizeze justiţia mai mult decât era politizată sub regimul Băsescu. Dimpotrivă. „Preocuparea” străinătăţii pentru soarta justiţiei regimului Băsescu, astfel cum a fost ea construită de ex-ministrul Monica Macovei, vine din aceea că respectiva justiţie a putut fi utilizată spre a apăra interesele străine în România iar nu interesele României. În măsura în care nu a fost aşa ea a fost criticată de UE. În măsura în care a fost aşa ea a fost lăudată iar premiul a fost permisiunea celor ce o controlau de a o folosi ca armă pentru eliminarea adversarilor politici. Cei care au îndrăznit să atace acest nefast aranjament (în România dar mai ales la Bruxelles) au fost compromişi şi marginalizaţi.
Evident, justiţia unei ţări membre a UE trebuie să apere şi interesele investitorilor străini dar aceasta nu se poate face pe seama intereselor naţionale ci numai prin sintetizarea celor două categorii de interese.
La sfârşitul acestei analize se poate schiţa şi ceea ce este de făcut în continuare. În primul rând se impune continuarea în acelaşi ritm şi cu aceeaşi hotărâre a procedurii constituţionale de demitere a şefului statului. O asemenea concluzie este impusă nu de sentimente ci de logica contracarării campaniei anti-româneşti începute sub pretextul apărării domnului Băsescu. Autorii respectivei campanii trebuie lăsaţi cât mai repede fără pretext şi obligaţi să se acomodeze cu unica posibilitate, aceea de a negocia cu conducătorii României.
În al doilea rând, Guvernul trebuie să trimită mesageri la Bruxelles, Washington şi în principalele capitale europene, inclusiv cele ale statelor din afara UE pentru prezentarea situaţiei reale. Cu aceste ocazii dar mai ales cu prilejul întâlnirii de joi de la Bruxelles dintre premierul Ponta şi Preşedintele Comisiei Europene, mesajul ce se cere dat este unul de demnitate naţională: „România susţine proiectul Statelor Unite ale Europei, este fidelă alianţei strategice euro-atlantice şi doreşte resetarea relaţiilor cu Rusia în sincronie cu agenda aliaţilor săi occidentali. Aceştia trebuie să se pregătească, însă, a dialoga cu România de pe poziţii de egalitate şi respect reciproc. Conducătorii României nu vor mai accepta umilinţe şi discriminări externe în schimbul mâinii libere pentru oprimarea concurenţei politice interne.”
La Bruxelles domnul Ponta nu trebuie să negocieze legile României aşa cum nici domnul Barroso nu va negocia acquis-ul european. Organizarea justiţiei româneşti este atributul suveran al României şi România poate accepta să îl gestioneze în comun cu ceilalţi membri ai UE numai atunci când şi aceştia vor accepta acelaşi lucru în ceea ce priveşte justiţia lor. Domnul Ponta trebuie să reafirme ataşamentul României faţă de Criteriile de la Copenhaga (printre care şi independenţa justiţiei) şi să reconfirme angajarea în lupta împotriva corupţiei. Ca naţiune demnă de numele său, românii pot accepta în acest sens asistenţa UE dar nu supravegherea sa. Naţiunea română va putea supravieţui şi fără a fi în spaţiul Schengen dar nu şi fără respectul demnităţii sale.
